|
Insingurarea
poetului George Filip isi are radacina in structura interioara cautatorului de
idealuri, intr-o lume in care nu-si gaseste locul. Nelinistit si zbuciumat,
poetul vesnic migrator, cel care nu stie de unde vine si unde pleaca, intr-un
galop etern, este excesiv caustic, mai ales in autoanalize, constientizand
povara destinului sau diabolic, care-l poarta ca pe o umbra calatoare printr-un
cimitir al misterelor.
Pentru aceasta el se simte vinovat inimii sale si strain intr-o lume in care
tinerii, nespus de tineri, trec nepasatori peste neinsufletitele pietre care
gem din profundius.
Profetiile poetului sunt apocaliptice, dar imaginea blestemului de muze care
se spanzura de propriile-i vise ne dezvaluie profunda melancolie a
trubadurului urzit de o romancuta cu straradacinile prin Ardealul lui Goga
si de un indracit oltean-sergent, si care, fara sa exploreze transcedentalul,
este, de fapt, un meditativ preocupat de definirea propriei existente.
Constient de desertaciunea viselor rebele, poetul renunta chiar la iluzia
unei iubiri ideale, dorindu-si doar o iubita-sora intr-o nebunie, lucida si
abandonata in misterele unui templu pagan, fiindca George Filip se simte
singur si instrainat ca un brad rasarit aiurea pe malul Marii lui cea Neagra,
sau ca un pelegrin gonit de lumile ce spun atat de des "adio" poetilor si
care-si clatesc zdrentele si-si potolesc setea eterna la izvoare imaginabile
si cu ape netamaduitoare...
POEM VAGABOND
cine stie, hop-la hop,
unde plec, de unde vin
si de ce plange pamantul
cand adorm pe flori de crin,
din ce ape sorb racoare
si cu cine ma iubesc
pentr-o clipa sau o viata,
pui de om Dumnezeiesc
izvorat din pleoapa tatei,
cu pieptul batut in zale,
sa las prin omatul varstei
urme vesnic neegale…
Marea mi-a-nfiat pe dig
radacini adanci de brad
si mi-a dat caii salbatici
sa-i ador ca un nomad
pana va sfirsi corida
si ospatul va incepe,
pentru sarbatoarea mamii
sa uit fetele-sirepe
si sa-mi geama gandu-n piatra
pana va trazni potop,
sa raman in dorul vostru,
cine stie, hop-la-hop...
GAND IN OGLINDA
Trec tinerii, nespus de tineri,
Spre sambata plecati din vineri,
Calcand pe piatra care geme
Incorsetata de blesteme.
seara cu aripi de columba
pe patul noptii reci sucomba
Si fii hotilor de cai
se-ndragostesc ca-n luna mai
si potrivesc maiastre chei
pentru uitatele femei
in care floarea varstei zace
facandu-le statui de pace.
Pasul de-o clipa se asterne
In neaua varstelor eterne,
Pescari in lotca or sa vie
Spre-o nunta care intarzie,
Vin mult va curge spre Ignate
Si fetele nemăritate
Vor vrea sa afle-n somn apatic,
De ce ma tin flacau tomnatic ?
Trec tinerii, nespus de tineri
Spre sambata plecati din vineri,
Doar eu, poetul melancolic
Imi port destinul diabolic... |
|
IPOSTAZE
Am privit la Soare si l-am intrebat:
- Trupul peste suflet cine l-a-nseuat ?
Soarele, eternul, blestemat de-a fi
Mi-a soptit spre seara - cine poate sti...
Am strigat la Mare : vaduva nebuna,
Turmele prin ceruri cine ni le mana ?
Marea, despletita, franta de taifun,
Mi-a soptit spre ziua: nu stiu ce să-ti spun...
Am urcat pe Munte ca sa fur din cer
Elixirul vietii, din vre-un giuvaier.
Muntele, semetul, mi-a soptit: mai frate,
Nimeni nu ajunge in eternitate.
Am strivit o floare. Eram
beat de dor.
- Spune-mi tu, natura, totu-i trecator ?
Floarea dintre gresii taina nu mi-a spus
Si spre alta viata s-a topit, s-a dus...
Am tocmit cu-n vultur : - Iti dezleg
aripa
Daca-mi spui ce-s zborul, aerul si clipa ?
Mi-a soptit plesuvul cu ochii-n tarii :
- Niciodata taina asta n-o s-o stii.
Am dorit iubirea. N-am stiut de ce
Si mi-am zis in sine: dragostea ce e ?
Pe la prinzul vietii...m-am incinerat;
Era pretul crimei ca am intrebat.
Am cantat spre Luna, cantec omenesc,
Planuind in sine s-o ademenesc.
Luna, sarlatana, cand m-a prins in doi
A-ntins salul noptii peste amandoi...
Am gasit un caine, ciine vagabond:
- Ce sunt inteleptii si nebunii-n fond ?
Fara lant, dulăul bun răspuns mi-a dat:
Nu mi-a lins nici mana, nici nu m-a muscat.
Am avut un frate. Mama l-a promis
Pe un brat al tatei, intr-un colt de vis.
Fratele, mai mare, m-a vandut hain,
Azi imi duce dorul, eu sunt tot strain.
Am zarit o rama. Se caznea prin colb.
Ma simteam alaturi si maret si orb.
Rama relativa nu mi-a spus nimic;
Ea stia prea multe, eu eram prea mic...
CANTEC STERP
Ti-a suflat, iubita soro,
Vant uscat din Mongo-D’oro,
Cu pas sprinten ca de ciuta
Peste lehuzia muta
Si la nasteri ti-au stat rele
Sub fereastra, sterpe iele
Cu luceferi stinsi sub bluze
Si stigmat amant pe buze,
Blestemand pe prag de masteri
Clipa sfintei tale nasteri.
"frunza varstelor ramasa
pocaita fara rasa,
ca o floare fara cantec
si cu nesamanta-n pantec
te indoi ca plopul toamna
si esti curva si esti doamna
matelotilor ce-n ere
se fac vasle de galere,
domnilor cu ochii sangeri
mituind triburi de ingeri,
te faci arc sub popi curvari
moi in crez, cu boase tari,
pruncilor de dinamita
le duci trupul in ispita
frunza varstelor ramasa
nezeita, fara rasa
ce te vinzi ca o nebuna
pe aur sau pe minciuna..."
Sora, sora mea, femeie,
Stiu in lume o moschee,
Prin desertul de nisipuri,
Fara glas si fara chipuri,
Cu un hoge, fost valah,
Mercenar intru Alah,
Care roaga stelele,
Vantul, Marea, ielele :
Doamne, bunule, cununa
Un poet si o nebuna ! |
|
CHEMAREA TRUPULUI
nebunul
meu cu ochii verzi
cand plangi uitarea nu te doare
acolo unde vei dormi
acolo-ti vom sadi o floare
va fi un semn pe infinit
despre o umbra calatoare
ce-a stat cu-o palma pe pamant
si-o alta sprijinita-n Soare
din sensul nostru relativ
si cu gradini aromitoare
ai rupt un fruct de adevar
iubind mirabila licoare
nebun cum toti nebunii sunt
prin doruri te-ai prelins in Mare
si ti-ai dorit sa porti poveri
prin stepa vietii de eroare
pentru un pumn de adevar
ti-ai dat copilaria care
mereu te striga inapoi
naiva ademenitoare
opreste-te pe crezul meu
ca pe un colt de dezmerdare
si caii sufletului tau
ii voi hrani cu clipe rare
voi pune prunci sa-ti cinte-n cor
si sa te scalde cu mirare
dar fugi o clipa din
hazard
si evadeaza-n oarecare
aici pranzim asa frumos
si oamenii isi cer iertare
ca pute timpul a trotil
si-a uniforme militare
cand vii din neodihna ta
s-aduci un semn de intrebare
in care sa-i ardem pe rug
pe dirijorii de fanfare
dar vino si-ai sa vezi cum e
pornim imensa vanatoare
de-a ingerii ce fug din rai
cu lanturi sfinte la picioare
la cina vietii obosim
iar pruncii ne stropesc cu Soare
iar tu, nebunul meu vei fi
un print al intrigilor
rare... |
