... Apeluri insistente de la
Bucureşti...
... Rugăminţi, promisiuni...
Mesajul este mereu acelaşi: naţional-liberalii o vor preşedintă de onoare!
Oricine ar fi mai mult
decât încântat de ofertă şi ar lua primul avion spre România.
Nu însă Laura Riga.
Pentru că ea a văzut, a auzit, a trăit, dar mai ales a suferit multe.
Este un fel de legendă vie.
Îmi spune dusă pe gânduri: "Am intrat în Partidul Naţional Liberal când aveam 15 ani. Am crescut şi m-am dezvoltat în spiritul filozofiei liberale, pentru care am luptat cu toată fiinţa mea. După evenimentele din 1989 din România, liberalii au intrat în legalitate.
I-am contactat în repetate rânduri, în timpul vizitelor mele la Bucureşti. Am vrut să reintru în partid, dar n-am găsit decât o umbră a ceea ce lăsasem. Mai bine zis, o mulţime de indivizi, fantome sau doar caricaturi liberale, toţi hotărâţi să parvină, să-şi atingă mărunte scopuri personale, profitând de "mantaua" partidului. Am plecat, de fiecare dată, tot mai scârbită. Şi acum, ei mă recheamă. Au nevoie de mine? De ce? Să mă folosească drept "sfinte moaşte"? Le trebuie ajutorul meu concret? Dar cum aş putea să le fiu de folos? Distanţa, în timp şi spatiu este prea mare! Nu, nu cred că voi accepta!"
Poate că doamna Riga are dreptate. Politica liberală din România de azi este, se pare, doar o interminabilă intrigă în lupta pentru putere. Nu mai are flacăra de odinioară. Idealurile s-au spulberat, ori au fost înecate în interese personale, sau, cine ştie, poate că flacăra a aparţinut numai unui grup de oameni, care a sperat să elibereze ţara de sub bocancul comunist.
Deşi este "scumpă" la vorbă, şi nu-i place să insiste asupra ei însăşi, mai ales când este vorba de trecutul ei, încerc să aflu câte ceva din viaţa acestei Doamne (da, doamnă cu D mare, în înţelesul cel mai nobil al cuvântului !). Cuvintele ei, aproape că mă dezarmează. Începe prin a-mi spune cu simplitate: "N-am făcut nimic deosebit. Sunt doar un om care a crezut toată viaţa în ceva, care a luptat pentru acest crez dar am considerat tot timpul că mi-am făcut doar datoria mea, de om. Am intrat la liberali sub conducerea lui Dinu Brătianu, în acelaşi timp cu alţi tineri care, ca şi mine, visau la o Românie democratică".
Mulţi foşti colegi şi prieteni au dispărut de-a lungul timpului. Ultimul mare dispărut, pe care doamna Laura Riga îl plânge, este Constantin Mareş: "Am pierdut un mare prieten, a pierit un mare om".
A fost arestată pentru prima dată, împreună cu alte sute de tineri, de către comuniştii care vroiau astfel să-l şantajeze pe Regele Mihai să semneze abdicarea. Atunci a îndurat primele bătăi, primele torturi.
Mai târziu, în 1956, când "vânătoarea de vrăjitoare" era în toi, a fost din nou arestată. Timp de 12 ani a fost azvârlită prin toate închisorile din România. "Mă băteau, de mă snopeau. Zilnic. Mi-au rupt toţi dinţii, mi-au frânt toate oasele. Numai ura m-a făcut să rezist".
Am întrebat-o ce acuzaţii i s-au adus când a fost arestată. Răspunsul a venit sarcastic, sacadat: "Am fost arestată pentru că am luptat împotriva ordinii sociale instituite de clasa muncitoare. Asta mi se spunea tot timpul când eram anchetată în pivniţele ministerului de interne".
A fost eliberată din închisoare în 1968, anul în care Ceausescu încerca cu disperare să-şi făurească o imagine aurită în lume. Şi a reuşit, într-o oarecare măsură. Eliberarea unor detinuţi politici a fost o bună strategie pentru el - a orbit Occidentul.
După eliberare, doamna Riga n-a avut decât un singur gând - să îngroape trecutul, cu toate fantomele lui, să închidă porţile suferinţei. Iar dacă în ţara ei nu putea găsi libertate şi democraţie, să plece în lume, în căutarea lor. Ceea ce a şi făcut.
Primii ani după ieşirea din închisoare, munceşte pe ici, pe colo, pentru a supravieţui. În 1984, fiind regizoare la teatrul "Ion Creangă" din Bucureşti, profită de un turneu în Germania occidentală şi rămâne acolo. Fără mustrări de conştiinţă. Fără nici un regret. Rămâne timp de 9 luni, după care emigrează în Canada, unde speră să găsească adevărata democraţie. Care-i primul lucru pe care-l face, odată "debarcată" pe teritoriul canadian? Se duce direct la un sediu al Partidului Liberal şi cere să fie înscrisă imediat: "Să aştept? Ce să mai aştept? Sunt liberală convinsă de peste 25 de ani. Aştept de atâta amar de vreme!"
Am întrebat-o pe doamna Riga dacă s-a implicat în viaţa comunităţii române din Montréal şi mi-a răspuns plină de silă: "Nu, comuniştii au mână lungă... I-am întâlnit şi aici. Eu nu am ce căuta printre ei".
Şi totuşi... Mulţi dintre noi ştim că a făcut unele încercări pentru a "trezi" pe români. A animat, pentru o perioadă, emisiunea de radio "Ora românească", a fost preşedinta secţiei canadiene a Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, latura condusă de Ion Raţiu, la Londra, (cealaltă latură era condusă din Paris de Doru Novacovici, n.red.) - nici nu a vrut să-şi amintească de toate acestea; toate au fost decepţii.
Şi a mai făcut ceva. A strâns zeci de români în faţa Parlamentului din Ottawa şi i-a condus până la Ambasada României unde au manifestat contra puterii comuniste de la Bucureşti.
Cu ocazia vizitei sale în Canada, M.S. Regele Mihai a avut o lungă convorbire, particulară, cu doamna Laura Riga. Am întrebat-o, plină de curiozitate, ce au discutat.
Mi-a zâmbit îngăduitor şi mi-a răspuns: "Sunt lucruri despre care nu pot şi nu vreau să vorbesc. Un singur lucru pot să spun, anume că sunt profund monarhistă, iar convorbirea cu Majestatea Sa, care mă cunoaşte de multă vreme, a avut un fericit ecou în inima mea. Da, a fost unul din momentele fericite ale vieţii mele!"
Evrika! A venit momentul să trec la atac! Am început să vorbesc cu îndrăzneală, deşi inima îmi era cât un purice: "Doamna Riga, toată lumea vă consideră o femeie dură, puternică, uneori chiar rigidă, temută pentru adevărurile pe care le spuneţi, în faţă, fără menajamente.
Sunteţi neîndurătoare, nu iertaţi pe nimeni şi nimic. singură în faţa vulnerabilităţii dumneavoastră."
Ceva îmi spune însă că toate acestea nu sunt decât un zid de apărare, un zid pe care l-aţi ridicat. Măreşte ochii, a mirare, dar nu spune nimic, aşa că îmi continui atacul: "În dese momente, în timpul discuţiei noastre, privirea v-a alunecat spre o anumită fotografie care se află exact în faţa dumneavoastră. Şi de fiecare dată, privirea şi-a pierdut brusc asprimea, a devenit caldă, iar o fluturare de zâmbet v-a luminat obrazul. Nu puteţi nega - este iubirea. Amintirea acelei iubiri care, candva, v-a adus fericirea..."
Doamna Riga izbucneşte în râs şi-mi răspunde: "Ei... hoţomanco,... mă forţezi să vorbesc despre Puiu !
E-adevărat, l-am iubit, ne-am iubit. Cu toată pasiunea de care pot fi capabile două fiinţe omeneşti. Eram doi nebuni... Ne-a fulgerat iubirea, chiar în clipa în care ne-am văzut prima dată. Ne furam sărutări şi îmbrăţişări, pe unde apucam... Ne plimbam, nopţile, bezmetici, pe străzi... Gândul la el mi-a dat multă putere, de-a lungul vieţii... Nici acum nu-mi vine să cred că nu mai există... A fost cel mai minunat om pe care l-am cunoscut vreodată..."
Recunosc, dacă luptătoarea Laura Riga m-a impresionat profund, femeia Laura Riga m-a fascinat. Am văzut cu ochii mei (şi nu-mi venea să cred) cum se transfigura când vorbea despre iubire. Cum arunca anii, ca pe nişte haine vechi, cum devenea tânără. În câteva clipe s-a transformat în adolescentă. Îşi retrăia iubirea !
Se reculege însă foarte repede, pentru a-mi spune că, în timp, dragostea din tinereţe s-a transformat într-o puternică prietenie, încununată de un imens respect şi o încredere necondiţionată. Această prietenie a fost pentru doamna Riga marele ei sprijin moral, ajutorul nepreţuit în a-şi păstra vii idealurile, speranţele, chiar dacă mulţi au făcut tot ce le-a stat în putere ca să i le ucidă.
În liniştea apartamentului ei din centrul Montréalului, înconjurată de amintiri, de fotografiile unor oameni dragi, cu care şi-a încrucişat destinul, apriga Laura Riga, deşi singură, nu este o însingurată. Petrece zile senine citind sau primind vizitele prietenilor. Este o amfitrioană agreabilă, plină de spirit şi umor. Aş putea spune că manifestă cochetărie şi chiar un strop de alint. Aşa cum îi stă bine unei femei adevărate.
Profitând de îngăduinţa cu care a acceptat discuţia noastră, i-am cerut doamnei Laura Riga permisiunea (pe care am avut-o) de a divulga faptul că cel pe care domnia sa îl alintă numindu-l Puiu, nu este altul decât seniorul PNTCD, Corneliu Coposu.
Din cuvintele lui, scrise pe o fotografie dăruită Laurei Riga, de un 10 mai, voi reproduce aici:
"... Chiar dacă ne-am aflat, uneori, pe căi paralele, am acţionat împreună pentru o Românie monarhică, pentru democraţie şi pentru viitorul fericit al poporului... Toată afecţiunea, Laurei, cea veşnic tânără, dinamică şi energică".
(preluat din TN, nr. 2, 1998)
