Istoria se confundă cu timpul. Fiecare secundă care trece, devine istorie. Cu toţii avem o istorie comună, fie comunitară, fie naţională sau universală. Acele istorii, din care facem parte fără să fi participat direct, au o importanţă mai mare decât istoriile personale pentru că ele ne dau o identitate, o origine.
Pentru noi, românii, cea mai controversată este istoria naţională, întrucât ca poziţie geo-politică, am fost de-a lungul mileniilor, cheia de intrare a Orientului către Occident.
Nu doresc
să fac apologia istoriei de dragul istoriei, dar…
Generaţiile născute după instaurarea sistemului comunist din România - până
în 1990 - au învăţat o istorie în care se atestă originea daco-latină a
poporului român, cu năvălirile barbare, ceea ce i-a făcut pe romani să-şi
retragă legiunile de pe teritoriul Daciei, în acelaşi timp cu apariţia
cnezatelor şi a voievodatelor conduse, printre alţii, de Gelu, Glad şi
Menumorut. A urmat conturarea Ţării Româneşti, a Moldovei şi a Transilvaniei
ocupată de unguri, dar care aveau o populaţie majoritar dacică. Au învăţat
despre voievozii evului mediu românesc, a urmat Unirea lui Mihai Viteazul,
Unirea din 1859, domnia lui Al. Ioan Cuza, după care era
o pauză de peste 80 de ani, anii făuririi României moderne sub regii
de Hohentzolern - în care, totuşi, i se acorda un spaţiu mai larg obţinerii
Suveranităţii de Stat a României (1877). Făurirea României mari era rezumată
numai la actul de la 1 Decembrie 1918. Din acest moment, istoria României a
fost înlocuită cu istoria Partidului comunist.
Speram ca după evenimentele din decembrie 1989, pe lângă schimbarea politică a ţării, să ne întoarcem la istoria adevărată a României. N-a fost să fie aşa! Interesele politice au ignorat mult timp anii cât România a fost regat. Venirea UDMR-ului la guvernare (din 1990 până astăzi şi de astăzi până cine ştie când !?), a făcut ca istoria ţării să fie iar falsificată, mai ales în legătură cu aşezarea ungurilor în Câmpia Panonică şi a ocupării Transilvaniei. Iar din cartea de istorie au dispărut Glad, Gelu şi Menumorut!
Ungurii îşi neagă propriile documente! Cu câtă ardoare susţin un neadevăr şi nouă, românilor, cât ne este de greu să susţinem adevărul, adevărul nostru, al românilor, adevărul pe care îl cere fiecare particică din pământul acesta stropit cu sângele bunicilor noştri. De fapt, la nivel de populaţie, nu cunoaştem acest adevăr, pentru că la şcoală se învaţă alte lucruri.
Manualele de istorie se schimbă de la un mandat la altul, unii mai scot ceva, alţii mai adaugă câte ceva, fără să conteze pentru ei nevoile unui popor ţinut în întunericul neştiinţei şi al dezinformării.
Merită discutată şi atitudinea istoricilor maghiari de reacredinţă. Notarul anonim care a scris despre venirea ungurilor în Transilvania este ridicat mai întâi în slăvi: în amintirile ce le scrie la trei veacuri după descălecare, afirmă că secuii sunt chiar vechii huni; asta i-ar face pe maghiari postmergătorii aproape contemporani ai Imperiului Roman, dacă ţinem cont şi de veriga avară. Acelaşi notar este acuzat apoi de aceiaşi istorici că el are halucinaţii atunci când vede vlahi şi slavi întâmpinându-i modest, după posibilităţi, pe noii stăpâni.1)
Cucerirea Transilvaniei de către unguri s-a prelungit până către finalul secolului al XII-lea. În special izvoarele scrise, cele arheologice şi mai ales toponimele (cele care conţin cuvintele poartă şi prisacă, adică marchează evoluţia hotarelor) permit stabilirea următoarelor etape în cucerirea Transilvaniei: circa anul 900, până pe cursul Someşului Mic; circa anul 1000, pe cursul râului Mureş; circa anul 1100, pe cursul râului Târnava Mare; circa anul 1210. linia râului Olt.2)
Câtă unitate în a-şi atinge interesele şi câtă delăsare din partea noastră! Şi noi, românii, ce facem ? Atâtea veacuri de istorie care îşi strigă nedreptatea…
Dintotdeauna românii şi-au dorit să fie un popor. Unirea de la 1918 a fost încununarea unui vis al tuturor românilor. Mereu românii s-au considerat fraţi, indiferent de provinciile din care făceau parte. Domnitorii noştri, pe când erau atacaţi primeau şi un ajutor amărât, dar din dragoste, de la fraţii lor din celelalte provincii româneşti. Nimănui altcuiva nu-i păsa. Acum însă, acel sentiment aproape că a dispărut.
Atâta denaturare a istoriei îşi spune cuvântul. În ce măsură mai este valabil acel “treceţi batalioane române Carpaţii... ne-aşteaptă izbânda, ne-aşteaptă şi fraţii…” Care fraţi? Mai au românii sentimentul de frăţie? Se vorbeşte de ardeleni, bănăţeni, moldoveni, olteni, mai mult decât despre români! Un efect otrăvitor asupra unităţii naţionale, de parcă nu am fi toţi un neam! În istoria noastră au fost momente de dragoste frăţească la 1600, sub Mihai Viteazul, primul unificator al poporului român, apoi în 1918, sub regele Ferdinand Întregitorul, şi mai aproape de noi, în 1990, cu podul de flori peste Prut!
În 2008, la Iaşi, la aniversarea a 149 de ani de la înfăptuirea actului Unirii, Hora Unirii ne-au confiscat-o politicienii, iar moş Ion Roată a mai primit o palmă prin huiduielile celor prezenţi.
Aşa cum spune ziaristul Cristian Tudor Popescu: “Fără strămoşi iluştri, fără mituri, tradiţii, legende, o ţară se descompune chiar în absenţa oricărui duşman extern.”
Ne-am uitat strămoşii, ne-am uitat idealurile…
Dacă în decembrie ’89, românii şi-au plătit cu sânge libertatea, astăzi, aceasta a rămas ca un privilegiu marginalizat printr-un nivel de trai scăzut, prin păstrarea în structurile politice ale vechilor cadre de partid şi din securitate, de îmbogăţirea peste noapte a neaveniţilor - politicienii şi mafia locală sub oblăduirea “celui mai cinstit, dar sărac” preşedinte pe care l-a avut România, între 1990 şi 1996 -.
Iar istoria rămâne şi ea frământată de interesele politicienilor şi mă-ntreb, oare românii vor ajunge vreodată să-şi cunoască adevărata lor istorie?
(foto: Alina Suceaveanca)
----------------------------
1) http://www.fortunecity.com/victorian/pottery/389/1.htm
2) http://ro.wikipedia.org/wiki/Cucerirea_Transilvaniei_de_c%C4%83tre_maghiari
