Intamplari carora le dam
atat de putina importanta uneori se adeveresc a fi atat de importante in
realitate. Am ajuns sa practic meseria de jurnalist fara sa ma fi gandit
macar ca acest fapt va ajunge sa-mi marcheze atat de mult existenta.
Credeam ca va fi doar o slujba temporara, pana cand am
sa gasesc altceva. La vremea aceea
eram mult prea timida ca sa ma fi imaginat pe post de jurnalista si-apoi
nici de talenul meu de a scrie nu eram prea sigura. Avusesem note bune la
limba romana in anii de scoala, insa in afara de faptul ca stiam sa scriu
corect romaneste, nu-mi trecuse prin cap ca as putea sa public texte in
ziare, ca as avea ceva de spus sau ca as putea influenta cu ceva mersul
lucrurilor. Asa se face ca am aterizat in redactia Jurnalului de dimineata
din Oradea oarecum din intamplare.
La interviul de angajare, redactorul sef mi-a propus sa scriu
pentru sectiunea economica a jurnalului. Singurul post pe care-l avea de
altfel liber. Am acceptat neavand ceva mai bun de facut si gandindu-ma ca am
sa ma descurc eu cumva. Mi-au trebuit cateva luni de scris pana cand mi-am
dat seama ca, de fapt, era exact ceea ce-mi doream, ca devenisem in sfarsit
eu insami. Faptul ca puteam sa ma exprim, sa-mi dau frau liber ideilor, dar
mai ales ca puteam sa-mi strecor opiniile printre randuri m-au facut sa
realizez ca viata mea ar fi fost atat de stearbada daca n-as fi ajuns, in
redactia acelui ziar dintr-o simpla intamplare. Am ramas in domeniu peste
sase ani, am publicat in trei cotidiene oradene precum si in revista
financiara Capital. Acum, dupa atata vreme, pot spune ca jurnalismul
a fost meseria care mi-a adus cele mai multe satisfactii, meserie pe care am
facut-o din pasiune fara sa-mi fi pus problema ca as putea sa fac altceva ca
sa castig mai multi bani spre exemplu. Este meseria la care ma gandesc cu
atat de multa nostalgie si daca ar fi sa mai am o data sansa de a alege ar
fi prima pe lista preferintelor mele. Nu intamplator aleg sa abordez acest
subiect in numarul aniversar al Tribunei Noastre, mai ales ca se face
ceva vreme de cand semnatura mea n-a mai aparut in ziar.
Mi-am propus sa impartasesc una dintre experientele mele jurnalistice cu ocazia acestui numar aniversar, incercand astfel sa aduc un soi de omagiu acestei minunate indeletniciri, jurnalismul.
Resturi radioactive depozitate in inima Apusenilor
(foto: Mircea Pogorevici)
Auzisem ca undeva in muntii Apuseni, la aproximativ 100 de kilomeri de Oradea, intr-o fosta exploatare de uraniu, autoritatile construisera un depozit de materiale radioactive. Subiectul parea extrem de interesant, atat din punct de vedere al mediului inconjurator - un eventual dezastru natural putea fi declansat la cea mai mica neatentie dar si pentru faptul ca totul era tinut extrem de secret, nimeni dintre dintre cei autorizati nevoind sa recunoasca existenta acelui loc.
L-am convins pe redactorul sef sa deplasam o echipa in zona, in speranta ca vom descoperi ceva. Pe vremea aceea lucram la cotidianul oradean Crisana. Impreuna cu alti doi colegi am ajuns intr-o dimineata la Stei. Pe vremuri, zona fusese un loc important pentru exploatarea uraniului, insa de cativa ani era lasata in paragina. Ne-am oprit la centrul de supraveghere a mediului. Nu ne anuntasem vizita, in speranta ca luati prin surprindere angajatii vor recunoaste existenta depozitului. Am avut sansa sa intalnim un inginer care a cedat insistentelor noastre. De altfel, cred ca a cedat prin a ne dezvalui o parte de adevar fiind contrariat de faptul ca stiam de existenta acelui loc, tinut secret de multa vreme. Ne-a asigurat ca depozitul este extrem de sigur. Fusese construit in fosta mina de uranium, iar sterilul ramas acolo avea, dupa cum ni s-a explicat, proprietatile necesare pentru a putea construi un depozit de deseuri radioactive. Am aflat, de asemenea, ca locul era pazit in permanenta de soldati inarmati. Contracost, se depozitau acolo deseuri radioactive provenite din diferite industrii si din diferite tari europene dezvoltate. Am promis omului ca-i vom pastra anonima identitatea si am pornit in cautarea locului cu pricina. Reportajul n-ar fi avut nici un fel de sens fara sa fi fost ilustrat. Cu toate ca am fost atentionati ca nu vom putea face poze si ca ne va fi foarte greu sa descoperim locul, ne-am hotarit sa nu ne intoarcem in redactie fara poze.
Pe un drum prafuit, plin de gropi, am ajuns la poalele muntelui. Pe vremuri, locul a adapostit un sat cu mici casute de munte. Dupa ce mina de uraniu s-a inchis, majoritatea celor de-acolo au migrat spre zonele industrializate ale judetului. Intr-un peisaj de o frumusete dureroasa puteau fi zarite casele parasite, cu musuroaie crescute pe acoperisuri si curtile invadate de buruieni. Era o tacere de inmormantare care dadea fiori. Am reusit sa ne apropiem de depozit astfel incat sa putem face cateva poze, ce-i drept, de la o departare considerabila, ajutati de unul dintre putinii localnici. Am urcat muntele, urmandu-ne calauza. Padurea era atat de linistita si atat de frumoasa, de parca pastrase in ea toata durerea si chinul locului aceluia. La un moment dat, dupa ce urcasem mai mult de o jumatate de ora, padurea era ca si cum o forta necunoscuta o decupase si trasase o linie imaginara. De cealalta parte a liniei, totul era mort. Pe o suprafata care nu putea fi cuprinsa cu privirea, relieful era format din niste pietre gri, fara urma de iarba sau alta forma de viata. Undeva, in zare, ascuns sub o colina putea fi zarita intrarea depozitului, pazita de doi soldati. Calauza ne-a avertizat ca era cazul sa ne intoacem, nu mai era securitar sa inaintam. Am facut cateva poze, moment in care norii s-au dezlantuit, cerul s-a intunecat, iar o ploaie marunta si deasa a inceput sa cada din senin. Am ajuns la masina uzi pana la piele, plini de noroi, insa fericiti ca aveam materialul necesar pentru articol. Ne-am platit calauza si ne-am oprit, la insistentele fotografului, la prima carciuma intalnita in drum. Am dat pe gat pentru prima data in viata un soi de rom, de calitate indoielnica pe care l-am simtit curgandu-mi in stomac. Era singura modalitate sa ne incalzim. Am ajuns la redactie pe intuneric, insa nu ne-am dus acasa decat dupa ce am scris textul. A aparut a doua zi pe prima pagina, cu continuare in pagina cinci! A fost unul dintre cele mai incitante texte scrise in cariera mea de jurnalist. Alte ziare l-au preluat in zilele ce au urmat, insa nimeni n-a reusit sa afle informatii suplimentare. Nimeni de-atunci incolo n-a mai scris despre depozitul secret din Apuseni si nici un oficial n-a facut comentarii. Probabil ca exista si acum, in inima Apusenilor, ingropand acolo, contracost, resturile rusinoase ale industriilor tarilor bogate.
