|
TRIBUNA NOASTRA |
PARIS: Opera Bastille
Ligia Gliga
|
O data cu sfarsitul anului vine momentul in care facem bilantul anului care se incheie si incepem sa schitam sau sa definitivam proiectele pentru anul care bate la use. Eu am facut parte din randul privilegiatilor care au reusit, in 2007, sa faca ceva deosebit, sa iasa din ritmul cotidian - am petrecut cateva luni in Europa. Avand o formatie artistica, pe langa alte activitati culturale am fost si la spectacole. La Paris, de exemplu, ceea ce ne propune Opera Bastille, inaugurata in 1989, este o muzica noua, intr-o regie si o scenografie contemporana - scenografie minimalista care nu trebuie sa fie saraca in idei, trebuie sa reprezinte muzica si actiunea operei cu mijloace simple - ceea ce presupune insa multa imaginatie; tot ceea ce este simplu este de fapt foarte dificil! La spectacolul la care am asistat, premiera operei "Arianne si Barba Albastra" de Paul Dukas, opera montata rareori, scenografia era relativ incarcata, dar avand in vedere mijloacele de vis, pe care le ofera constructia acestei opere, am simtit ca cei doi scenografi au ales o maniera simplista de a gandi decorurile. Ceea ce gasesc cel mai interesant si benefic pentru arta este ca publicul (care este cel mai bun critic) si-a manifestat preferintele, lucru care nu de intampla deocamdata decat la Opera Bastille: interpretii au fost aplaudati - cunoastem cu totii muzica lui Paul Dukas, care a fost un minunat orchestrator, macar din "Ucenicul Vrajitor" - pe cand regizorul si scenografii au fost fluierati in momentul in care au urcat pe scena la sfarsitul spectacolului. Lucru care m-a surprins placut... pot sa spun. Mi-am pus de multe ori problema indiferentei publicului de azi fata de creatia artistica. Ne place, nu ne place - aplaudam. Suntem un public hiper-politicos care lasa timpul sa decanteze adevaratele valori? Poate este mai mult decat atat: poate este indiferenta pe care o creeaza viteza secolului: suntem prea obositi ca sa mai reactionam la ceea ce nu ne priveste direct. Venim la concert sa ne odihnim si nu sa participam. Sau poate este snobismul... Oricare ar fi explicatia, mi se pare ca ar fi timpul sa schimbam ceva in atitudinea fata de arta. De ce in secolele trecute si chiar prima jumatate a secolului XX, publicul nu se sfia sa fluiere sau sa paraseasca ostentativ sala, daca piesa sau opera sau concertul nu-i erau pe plac? Ce avea in plus - sau in minus? - publicul de alta data? Daca la Paris, Opera Bastille sau trupa lui Maurice Bejart sau Theatre Chatelet ne propun o arta noua, in orasele de provincie programele raman foarte traditionaliste inca. Orchestre National du Capitole din Toulouse si dirijorul ei Tugan Sokhiev ne propun un program foarte clasic, cuminte, in care cei mai moderni compozitori sunt Messiaen si Chostakovich, cantati o data in toata stagiunea. Oare compozitorii contemporani nu trebuie sa faca parte decat din programele IRCAM-ului sau ale ansamblurilor specializate in muzica contemporana? Greu este acceptat noul, daca nu se propune mai des! La festivalurile de la Salzburg sau Bayreut se canta Mozart sau Wagner in "costumele" secolului XX si bineinteles publicul nu a acceptat de la inceput asta. Ceea ce a facut Kent Nagano cu OSM la noi, mi s-a parut un act de mare curaj, alcatuind o stagiune 2007-2008 complet diferita, bazata pe muzica contemporana dar si pe o noua conceptie a ideeii de spectacol. Si spre surprinderea unora - chiar si a mea - salile sunt arhipline... |