Intre copilaria de la Rasinari si ulti-mele clipe traite la Paris s-au intamplat atatea in viata lui Cioran. A ince-put prin a alerga pe dealuri si prin cimitirul satului. Apoi, intr-o zi a plecat intr-o caruta trasa de un cal la Sibiu, unde, peste cativa ani, avea sa cutreiere pe strazi sub teroarea insom-niei, scriind prima lui carte «Pe cul-mile disperarii». Apoi, a plecat la Bucuresti, petrecandu-si timpul mai mult prin biblioteci. Si-a continuat studiile in filozofie in Germania, a calatorit prin Spania, fascinat de aceasta tara, dar Franta ramane adevaratul leagan al cartilor lui, scrise in franceza, iar Parisul - orasul de unde nu s-a mai putut dezlipi niciodata.
Destinul lui Cioran s-a desfasurat in cateva mansarde suspendate intre cer si pamant, cat mai aproape de stele si nori.
Scriind ca o fatalitate l-a purtat de la o carte la alta, eliberandu-l, vindecandu-l in mare parte de obsesiile sale, dar ramanand marcat toata viata de indoieli si contradictii.
Atrasa ca un magnet de cartile si de viata lui Cioran, in ultimul timp, m-am gandit tot mai des la misterul unei alte fiinte, care a trait in preajma lui, sim-tind-o, de cele mai multe ori, ca o umbra a scriitorului, dar, alteori, ca pe o lumina tasnind puternic tocmai din necunoscutul ce domneste in jurul ei. Este vorba despre Simone Boué! Stim atat de putine lucruri despre ea! Intr-un interviu, Cioran povesteste ca a cunoscut-o intr-o cantina studenteasca, la Paris. Ea era studenta la engleza, el student la filozofie, numai ca Cioran nu prea frecventa cursurile, preferand sa se plimbe mai tot timpul cu bicicleta prin toata Franta. Cand revenea la Paris, era nelipsit de la cantina si asa azi, si asa maine, luand masa impreuna, Cioran s-a imprietenit cu Simone, care i-a dat chiar si lectii de engleza, desi Cioran ar fi trebuit sa se perfectioneze la franceza, pe care, chiar el marturiseste, ca o stia aproximativ cand a venit din Romania la Paris. Cum erau oare intalnirile lor, cand Cioran revenea din tururile cicliste? Doamna Sanda Stolojan, care era prietena cu amandoi, mi-a povestit, intr-o zi la Sete, plimbandu-ne pe malul Mediteranei, ca, desi, a fost mult timp in preajma lor, nu stia prea multe despre amorul lor, dar era convinsa ca intre Cioran si Simone a existat o atractie iesita din comun. Sanda Stolojan, o doamna plina de umor, imi spunea cu farmecul ei inconfundabil - parca o vad si acum! -: „Stii, Genoveva, aceasta frantuzoaica era data naibii, spirituala, vie in discutii. Avea un fizic placut, era remarcabila, cu o alura distinsa si avea mult haz“.
Cioran si Simone au locuit toata viata impreuna prin mansarde, ca doua pasari in cuibul lor. Deci, singuratecul nu era chiar atat de singur la Paris. Cu toate acestea, pentru cititori Cioran apare ca un izolat de lume. Un mare solitar, traind doar intre coli, creioane si carti, intre plimbari si lecturi nesfarsite. Am putea inchide ochii si o sa ne-o imaginam pe Simone intrand tiptil in camera lui, unde lucra, cu o tava cu fruncte, cu bunatati, cu o cafea, o tigara si, poate, alaturi o mica floare. De multe ori, probabil, il cruta de grijile banale, oferindu-i clipe de relaxare, razand impreuna, in balconul lor inflorit! Dar, tot ea, cred ca era aceea care-i oferea oaza de liniste, facandu-l sa se simta liber pe taramul singuratic al creatiei si gandirii sale. Prezenta ei in viata lui Cioran pare mai mult ireala decat reala, un puf de papadie, o falfaire de libelula. Nu stie nimeni ce a fost in sufletul lui Cioran, ce-a simtit pentru ea, ca femeie, ca iubita. Cat a vibrat si mai ales cat a fost de fascinat de daruirea ei. Simone ramane ascunsa in toate paginile albe, nescrise, ascunsa in „necuvinte“.
Ce mana, decat cereasca, i-a scos-o in cale, devenind norocul lui pana in ultima clipa! Si cu cat ma gandesc mai mult la ei, cred ca Simone a jucat un rol imens in viata si creatia lui Cioran si poate, nu odata l-a salvat de la multe rataciri, asa cum l-a salvat muzica lui Mozart.
Si totusi de ce n-a scris Cioran nici un cuvant despre Simone Boué?
Visniec o aduce pe scena pe Simone, intr-o piesa de teatru, sub imaginea unei fantome care-i reproseaza lui Emil ca ar fi scris despre atatea femei, chiar si prea usuraticele ce bantuie noaptea pe strazi, dar despre ea nici un cuvant. Asa a simtit Visniec, asa si-a imaginat el. Dar eu nu pot sa cred ca Cioran n-a vrut sa scrie despre Simone. Cred mai degraba ca, Simone e cea care n-a dorit sa se scrie despre ea, iar Cioran i-a respectat rugamintea, intelegand-o. Pentru ca in adancul ei, Simone punea pret pe tacere mai mult decat ne imaginam. Stim cu totii, cuvintele au farmecul lor, dar si un drum cu dus-intors, au partea lor de adevar, dar si de mistificare, de simplitate, dar si de exagerari, de sublim, dar si de dezastru, pot zbura, dar pot aluneca si spre abisuri. Nu stiu, nu am de unde sa stiu, doar intuitia de actrita, de femeie, ma face sa cred ca aceasta tacere vine din adancul lui Simone si nu din indiferenta lui Cioran fata de ea. Nu inseamna ca ce gandesc, ce simt e si adevarat. Poate o iau razna, poate fantezia mea brodeaza povesti neadevarate! Dar cum am putea afla adevarul? Cioran si Simone au plecat spre alte zari cu secretul lor.
Si la urma urmei, de ce trebuie sa stim totul? Oare norii, ce invaluiesc necunos-cutul, nu dau si mai mult farmec, mai mult mister iubirii? Dupa disparitia lui Cioran, in iunie 1995, mi-o imaginez pe Simone in ultima locuinta de pe strada Odeon, acolo sus, sus, singura, intr-o liniste adanca, in fata valizei cu care Cioran venise din Romania la Paris, o valiza asemanatoare celor cu care soldatii nostri pleaca in armata. O vad, aievea, cum o deschide, cum gaseste cele 34 de caiete ale lui Cioran, cu insemnari, toate nepublicate. Le rasfoieste si, apoi, incepe, de fapt contnua, drumul alaturi de Cioran, pregatind zi de zi si noapte de noapte, timp de doi ani, publicarea cartii Cahiers, la Gallimard.
In octombrie 1997, prietenii s-au adunat in casa lui Marie-France, fiica lui Eugéne Ionesco, pentru a marca evenimetul aparitiei cartii. Simone nu mai era printre ei. Disparuse in vara aceluiasi an, in valurile Oceanului Atlantic, nu departe de Vendée.
De multe ori ma intreb. A fost o intamplare sau asa si-a dorit ea? Acolo, intre apa si cer, a fost ultimul dialog intre Simone si Cioran, topit in monologul si singuratatea ei. Poate ca a inotat uitand sa se mai intoarca. Sau, cand a vrut sa revina la mal, fortele au parisit-o. Poate ca a luptat cu oceanul, dar a fost infranta sau s-a lasat, cu voluptate senina, pe valuri, pecetluind totul intr-o taina adanca. Destinul, fatalitatea, in care Cioran a crezut atat de puternic, i-au unit in vesnicia legaturii lor.
Multe pasiuni a avut Cioran - scrisul, muzica, lectura, plimbatul cu bicicleta sau pe jos. A scris despre suferinta, despre dusmani, despre sinucidere, despre glorie si singuratate, despre flori, nori, vant si ploaie si chiar despre stropii din strasina mansardelor. A iubit Rasinarii, Sibiul, Dresda, Spania, pe Dostoievski, Parisul. A fost atras de Budha, obsedat de cer, de Bach, de Bramhs si de Mozart. Si uite asa, dintr-o data, inima imi spune ca deasupra tuturor atractiilor pe care le-a simtit Cioran pe acest pamant, pluteste un catarg puternic: Simone Boué.
Despre ea am vrut sa va vorbesc azi si despre mesajul ce se desprinde din povestea acestei iubiri: „Tacerea e mai puternica decat cuvintele“. Si ce e mai tulburator, acest mesaj nu vine din inima cartilor, leaganul cuvintelor, ci din adancul sufletului unei femei.
(Text prezentat, in 12 mai 2006, la Colocviul International „Emil Cioran“, de la Sibiu)
