Pentru cunoscatorii de vinuri, numele de Mendoza nu necesita prea multe explicatii. Malbec-ul de Mendoza este o marca argentiniana cu un bun renume, America de Nord fiind piata care absoarbe cea mai mare parte din exporturile de vinuri ale acestei tari.
Am vizitat orasul si zona Mendoza in noiembrie 2006, ca parte a voiajului facut, a doua oara in Argentina, vizita reinnoita in special datorita capitalei acestei tari, Buenos Aires, o metropola de suflet, despre care am punctat cateva lucruri in numarul 57 al «Tribunei noastre».
De ce Mendoza? Din 3 motive: pentru faimoasele sale crame cu vinuri de renume, pentru posibilitatile de-a calari prin Anzii Cordilieri, cat si pentru ocazia de-a face rafting pe raul Mendoza.
Intregul sejur petrecut la Mendoza l-am impartit in cateva subiecte de interes:
Orasul
Mendoza
Asadar Mendoza! Am ajuns
pe ploaie, fenomen absolut rarisim intr-o zona in care ploua extrem de putin,
in medie 60 (saizeci) de mm/an, adica de 10 ori mai putin decat in Romania!!
De fapt, locuitorii zonelor viticole nici nu-si doresc prea multa ploaie,
stiut fiind ca precipitatiile in exces depreciaza calitatea recoltei de
struguri a anului respectiv.
Mendoza este un oras cu ~120.000 de locuitori, in zona preurbana traind alti 700.000 de locuitori. Centrul orasului graviteaza in jurul celor cinci piete, dispuse intr-un careu cu punct central, piete construite ca urmare a elaborarii unui plan de evacuare a locuitorilor in caz de cutremur. Ideea construirii acestor piete a aparut in urma devastatorului cutremur din 1861, edilii orasului constatand atunci ca numarul victimelor ar fi fost sensibil mai redus daca locuitorii orasului ar fi avut acces rapid la suprafete de teren ferite de eventualitatea prabusirii unor cladiri.
Numele celor cinci piete (Espana, Italia, Chile, San Martin, Independencia) n-au fost alese intamplator, dorindu-se in primul rand evocarea celor doua tari europene, Spania si Italia, ai caror imigranti formeaza cele mai numeroase comunitati nationale ale orasului, apoi Chile, tara sud-americana vecina si prietena, si, nu in ultimul rand, numele generalului Jose de San Martin, parintele natiunii argentiniene.
Poate cel mai neasteptat lucru gasit in piata San Martin a fost multitudinea de placi comemorative de gratitudine, fixate pe postamentul ansamblului sculptural, paleta din care le-am retinut pe cele oferite de catre reprezentatii diferitelor comunitati nationale de imigranti: polonezi, libanezi, italieni, spanioli etc.
Colindand orasul, la colturi de strada am gasit spre cumparare cirese primavaratice de Mendoza, un fapt inedit nu atat prin prisma degustarii fructului ca atare, comun de altfel, cat prin faptul ca ne aflam la sfarsitul lui noiembrie (!), luna la care in tara incepe eventual sezonul citricelor din import. Dar sa nu uitam, Argentina se afla in emisfera sudica a globului, anotimpurile fiind aici in opozitie cu cele din tara noastra, asa incat ciresele de noiembrie sunt un fapt cat se poate de normal.
Arhitectura orasului prezinta influente din perioada coloniala, dar si elemente de arhitectura moderna, impletite din nou cu cea coloniala.
Spuneam ca la Mendoza ploua extrem de putin de-a lungul anului. Totusi, comunitatea locala a reusit sa mentina un grad de umiditate potrivit la radacina copacilor stradali, folosind o retea de canale de irigatie ingenios conceputa, retea adaptata dupa un conceput utilizat inca de pe vremea vechilor incasi, locuitorii ancestrali ai zonei. Apa este actualmente adusa prin pompare de la cativa zeci de km, dintr-un lac de acumulare aparut prin zagazuirea cu un baraj a apelor raului Mendoza. Mai trebuie spus ca energia electrica necesara pomparii acestei ape este generata de hidrocentrala construita odata cu barajul, curentul generat aici acoperind necesarul de energie electrica pentru toata partea de nord-vest a Argentinei.
Si aici ca si la Buenos Aires, edilii au investit mult in constructia de parcari subterane, strazile nefiind nicidecum intesate de masini parcate alandala.
Un lucru nostim, care da o nota sagalnica zonei, autoritatile au pastrat si conservat toate semnele de circulatie feroviara aferente fostei linii de tren care, in vremuri demult apuse, trecea prin mijlocul orasului, pe una dintre strazile sale.
Un panou pe care l-am remarcat plasat in mai multe locuri publice, continand un mesaj de educatie civica, pe cat de simplu, pe atat de percutant: "CURATENIA este un compromis al tuturor. Asumati-o!"
Parcul San Martin
Nevoia
de frumos, de placut ochiului, evidenta la tot pasul in demersurile edililor
din Buenos Aires, am regasit-o si aici la Mendoza, la peste 1.000 de km
departare de Capitala. Probabil de aceea se spune despre capitala unei tari
ca radiaza si bune si rele pana in colturile cele mai indepartate ale
teritoriului national.
O exemplificare a rezultatelor nevoii de frumos e data de intreaga amenajare a parcului San Martin, parc ce se intinde pe o suprafata de 450 ha, un adevarat domeniu infiintat pe la sfarsitul sec. XIX., in comparatie cu Central Park din New York care are doar 330 ha.
La intrarea in parc, o superba poarta, o adevarata opera de arta, posesoare a unui trecut de poveste. Lucrarea a fost comandata spre executie la Bruxelles, de catre un seic arab care intentiona s-o duca in tara sa natala. Totusi, din cauza unor probleme politice, acesta nu s-a mai putut reintoarce in tara, motiv pentru care poarta gata pregatita pentru livrare a ramas la executant, pretul acesteia facand-o greu vandabila cuiva...
Intamplarea a facut ca tocmai atunci sa treaca prin Bruxelles guvernatorul provinciei Mendoza, aflat in Belgia pentru a comanda si cumpara statui care sa infrumuseteze piatetele
orasului sau natal si care, auzind despre poarta devenita brusc disponibila, s-a oferit s-o achizi-tioneze pentru a o duce la Mendoza. Asa a ajuns aceasta adevarata opera de arta sa strajuiasca maiestuos intrarea in superbul parc San Martin.
Intreg parcul a fost gandit de catre arhitectul peisagist francez Charles Thays, un parizian care, odata ajuns in Argentina, s-a indragostit intr-atat de mult de aceasta tara, incat s-a hotarit sa-si petreaca restul vietii aici. Ca o paranteza, la Buenos Aires autoritatile vremii i-au oferit lui Thays posibilitatea de a-si pune in opera maestria sa de arhitect peisagist, splendida Piata a Congresului dotata cu grup statuar si luciu de apa fiind una dintre remarcabilele sale lucrari.
Toate suprafetele verzi din parcul San Martin sunt irigate printr-un complex sistem de tevi subterane, sistem fara de care vegetatia n-ar avea nici o sansa de supravietuire intr-o zona arida precum Mendoza.
Umiditatea redusa a aerului (30%) are totusi o influenta pozitiva asupra senzatiei de confort termic, in sensul ca la 35 de grade la umbra, in termometre, care la noi literalmente te alunga de pe terase in interior, la adapostul aerului conditionat, la Mendoza nu l-am resimtit ca fiind mai mult de 26-27 de grade, motiv pentru care servirea pranzului pe terasa la o asemenea temperatura a fost o experienta cat se poate de placuta.
Asa dupa cum se poate constata de pe harta, parcul include si un stadion. Stadionul Municipal, caci despre el este vorba (utilizat la Campionatul Mondial de fotbal, gazduit de Argentina in 1978), are o particularitate: este construit sub cota zero a solului, locul ales aflandu-se oricum intr-o mica depresiune naturala. Ideea acestei solutii tehnice inedite a venit din respectul edililor pentru mediul inconjurator, totul in ideea de a nu genera obis-nuitul rambleu care ar fi deranjat ochii privitorului, neincadrandu-se in tipicul geografic al zonei. De altfel, datorita felului in care a fost construit, stadionul nu poate fi remarcat decat din apropiere, stalpii pentru nocturna fiind si ei destul de putin proeminenti.
Crama Weinert
Serviciile
turistice preplatite au continut si o vizita la o crama din zona. Ghidul
local a ales pentru noi “Bodegas y Cavas Weinert”, una dintre cramele de
renume ale Mendozei.
Fiind vorba de o adevarata industrie a vinului, la Weinert am aflat lucruri interesante, spre exemplu despre modul de extragere a mustului din pulpa boabelor de struguri (strugurii sunt presati de catre o perna de aer dinspre interior catre peretii unei site cilindrice rotative de vreo 3 m lungime), apoi Weinert poseda cel mai mare butoi din Argentina, butoi aflat in uz curent. Acesta are o capacitate de 40.000 litri!! Ghida cramei Weinert a admis faptul ca alte crame au butoaie chiar mai mari decat acesta, dar acelea au fost scoase din uz.
Ghida ne-a mai explicat si importanta grosimii doagelor de butoi, cu cat acestea sunt mai mai groase, cu atat butoiul poate fi folosit un timp mai indelungat. Durata de viata a unui butoi se situeaza intre 80-120 de ani!
De-a lungul turului organizat prin crama, am aflat si faptul ca rezervoarele uriate pentru must sunt acoperite pe interior cu un lac special care sa previna posibilitatea ca mustul sa interactioneze chimic cu peretii rezervorului, lucru care ar duce la deprecierea viitorului vin.
Jos, in beciurile cu butoaie, am dat de un mod foarte eficace de utilizare a spatiului disponibil, butoaiele fiind nu rotunde, ci eliptice, asta pentru ca intreg spatiul disponibil intre doi stalpi consecutivi sa fie eficient utilizat.
Rafting pe raul Mendoza
A
face rafting tine un pic de sporturile extreme, in special daca ai de gand
sa-l practici pe un rau tumultuos, cu grad de dificultate "whitewater IV",
cazul raului Mendoza. Microbuzul ne-a luat de la hotel si ne-a dus pret de
50-60 km pana la hangarul cu echipamente al firmei de rafting «Rios Andinos»,
hangar aflat pe malul raului Mendoza, in punctul terminus al traseului de
rafting. Firma ne-a pus la dispozitie instructorii/insotitorii de bord,
echipamentul individual, cat si barcile necesare. Tot grupul de
turisti-rafteri a numarat 15 persoane, impartiti in patru barci.
Traseul de rafting a avut o
lungime de ~20 km. Instructorii au fost un argentinian, un spaniol, un
francez si un italian, asadar o configuratie multinationala.
Grupurile de rafteri s-au constituit in functie de limba vorbita (spaniola sau engleza), pentru a asigura o unitate deplina de intelegere a comenzilor de navigatie, conditie esentiala pentru a nu rasturna barca si a-i pune astfel in pericol pe ocupanti.
Unul dintre rafteri a preferat stilul temerar, de "body rafting". Aici, contactul nemijlocit cu raul face aventura mult mai primejdioasa, lovirea de stancile aflate sub nivelul apei putand provoca vatamari corporale serioase.
Raul a avut un debit de 150-160 m3/s, indeajuns de mare pentru a practica un rafting de calitate. In privinta debitului, raul Mendoza are o particularitate demna de mentionat. Intrucat apele sale rezula in mare parte din topirea zapezilor vesnice aflate pe inaltimile Anzilor Cordilieri, debitul raului nu scade pe timpul verii asa cum ne-am fi asteptat, ci creste pana catre 230-240m3/s, si asta din simplul motiv ca razele solare accelereaza procesul de topire al zapezii.
Dupa ce aventura a luat sfarsit, in rastimpul cat noi ne-am dezechipat si revenit la imbracamintea "civila", firma de rafting a facut disponibil un CD cu instantanee luate de pe mal, fotografii care au imortalizat momente cheie ale raftingului.
CD-ul si-a meritat toti banii poate chiar si un pret dublu, pentru ca altfel n-am fi avut nici macar o singura poza luata pe durata navigarii. In barca fiind, n-ai vreme de facut poze... De altfel, aparatul foto, alaturi de imbracaminte, incaltaminte, acte, bani, ceas, toate au ramas intr-un seif, inchiriat la un pret modic de la firma de rafting.
Calarie in Anzii Cordilieri
A fost o a doua
experienta de calarie avuta in aceasta tara, dupa cea din primavara trecuta.
Atunci, cu ocazia unei vizite facute la o Estancia (ferma hipica), am
calarit alaturi de cativa gauchos (fermieri), pret de o ora prin Pampa (campia)
argentiniana. Si acum, ca si atunci, intamplarea a facut ca ghidul local sa
fie bucuros sa afle ca rupem un pic de italiana, strabunicii sai fiind
imigranti italieni.
Exista
un lucru interesant de remarcat in pri-vinta numelor de argentinieni, anume:
in toate zonele pe care le-am vizitat, din nord-est de la magnificele
cascade Iguazu aflate la granita cu Brazilia si pana in sudul extrem al
tarii, in Tara de Foc, am remarcat ca foarte multe persoane, indiferent din
ce strat social provin, poseda nume de familie cu rezonanta clar italiana,
numele de botez fiind in schimb tipic de origine spaniola. O alaturare
interesanta ce dovedeste simbioza celor doua mari comunitati nationale
argentiniene: spaniolii si italienii.
Revenind la calarie, sa spun ca de data asta, verdele ierbii de Pampa a fost inlocuit de cenusiul solului complet arid al Anzilor, sol comparabil cu cel pe care l-am mai intalnit tot in Anzii Cordilieri, dar in sudul tarii (si al continentului sud-american), in zona splendizilor ghetari din Patagonia.
Si poate tocmai datorita acestui mediu arid, am apreciat deosebit de mult petele de culoare vioaie ale unor flori singuratice.
Singura dezamagire a venit din faptul ca traseul adoptat pentru calarie n-a traversat si vreun curs de rau, cu apa ce-ar fi ajuns pana la burta calului, ipostaza sperata in tara, in timpul organizarii vacantei, dupa pozele de marketing (…) gasite pe Internet.
Oricum, au fost doua ore si jumatate de calarit la pas, ore de liniste, petrecute in natura, pe taramuri virgine, unde omul nu si-a pus si nici nu-si va pune vreodata amprenta.
Calatoria inapoi catre Buenos
Aires
Am gresit cerand operatorului de turism sa aloce doar 2 nopti pentru
Mendoza. Prea putin. N-am reusit sa vedem cel mai inalt varf muntos din
emisfera sudica cat si vestica, Aconcagua, cu ai sai 6.962 m (trebuia mers
cu masina vreo 150 km pana intr-o zona in care acesta incepea sa se vada).
N-am avut timp sa stam pe indelete in Parcul San Martin si sa ne plimbam o
dupa-amiaza pe aleile sale pline de farmec.
N-am colindat indeajuns Mendoza, by night.
Poate cu alta ocazie...
Inca din tara ne-am propus ca drumul de intoarcere de la Mendoza catre Buenos Aires (1100 km) sa-l parcurgem nu cu avionul, ci cu autocarul, si asta pentru a intelege mai bine Argentina. Operatorul de turism ne-a recomandat o firma cu un bun renume, a carei flota cuprinde omnibus-uri ce ofera un inalt grad de confort.
In primavara, la prima vizita facuta in Argentina, intalnisem la Iguazu un cuplu de americani, care, fiind obligati sa mearga cu un asemenea omnibus (din cauza unei greve a personalului navigant aviatic), au ramas deosebit de placut surprinsi de serviciile oferite pe aceste vehicule, spunand chiar ca numai pe avion la business class au mai intalnit un asemenea confort, popularul "Greyhound" american fiind departe de asemenea standarde. Chiar asa?
Ei bine, in urma efectuarii calatoriei, sotia si cu mine, putem confirma spusele cunostintelor noastre, aceste omnibus-uri chiar ofera un confort incredibil de ridicat!
In primul rand ca, de cum am pasit in vehicul, am fost cordial salutati de o insotitoare de bord, draguta, imbracata cu o uniforma si avand o atitudine tipica de stewardesa de pe vreo cursa aviatica intercontinentala.
Dupa ce vehiculul s-a pus in miscare, stewardesa ne-a dat fiecaruia cate o perinuta, o patura, cat si, atentie, cate o pereche de ciorapi de unica folosinta din bumbac, asta pentru ca sa nu ne fie eventual frig la picioare in rastimpul cat vom sta descaltati!
Scaunele s-au rabatat pana aproape de orizontala, existand si o platforma pentru sprijinirea gambelor, atasata de soclul scaunului din fata.
In toaleta omnibus-ului am gasit o pereche de slapi, ce intra in dotarea standard, pentru ca lumea care vine si foloseste toaleta sa nu stea desculta cu picioarele pe gresia rece!!!
De mancare am primit de vreo trei ori pe parcursul celor 14 ore de calatorie (era sa zic de zbor!!). Cina a constat din mancare calda adusa in caserole de metal de unica folosinta, intregul necesar de mancare calda fiind luat pe drum, cu ocazia unui popas facut in dreptul unui han cu atributii de catering pentru firma cu care am calatorit. Au fost servite gratuit si bauturi racoritoare, cat si vin alb sau rosu, la alegere. Nu in ultimul rand, fiecare pasager a primit, pe perioada servirii meselor, o masuta, atasabila la cotierele scaunelor.
Astfel incat serviciile ne-au lasat puternica impresie ca s-a dorit aducerea acestora la un nivel cat mai apropiat de cele oferite in mod obisnuit in transportul aerian. As zice: servicii de 5 stele!
Buna parte din drum am strabatut-o pe autostrada. Sa spun ca cel putin 200 km de autostrada din traseul parcurs este iluminat noaptea, lumina becurilor formand o splendida ghirlanda pe care, in plina noapte am putut-o vedea serpuind peste dealuri, pana la zeci de km departare, inaintea si in urma noastra. O imagine de neuitat.
Din pacate, n-am gasit pe site-ul NASA poze luate din satelit cu Argentina de nord-vest, indeajuns de detaliate incat sa faca posibila observarea acestei ghirlande mirifice. Nu cunosc ca in Europa sa existe autostrazi iluminate pe o asemenea lungime. Poate in jurul Bruxelles-ului?
In zona viticola am remarcat un mod foarte interesant de-a proteja strugurii de prapadul pe care pasarile sau grindina l-ar putea face, prin montarea unor plase de sarma care fac totusi posibila trecerea soarelui sau a ploii. Interesant si eficient in acelasi timp!
Trecand pe langa localitati rurale am constatat ca absolut toate casele, atat cele noi, cat si cele vechi, au deasupra acoperisului un rezervor de apa, care in conjunctie cu numarul mare de zile insorite pe an, probabil ca asigura constant necesarul de apa calda.
Cu siguranta va veti intreba: la cat s-a ridicat tariful acestei calatorii cu omnibus-ul? Rezonabil, 135 pesos (ar fi fost 175 pentru locurile de la parter).
