| |
Cu o traditie de peste doua mii de ani, cu
forme adaptate tarilor in care s-a dezvoltat si, deoseori, greu accesibil
occidentalilor, budismul nu poate fi inteles si interpretat decat in
contextul mediului in care a aparut: India secolelor VI si V inainte de
Hristos, perioada in care India trecea prin intense cautari spirituale si
intelectuale. Se configurasera deja notiunile fundamentale ale gandirii
indiene - natura ciclica a timpului, inlantuirea fiintelor in ciclul
permanent al nasterilor si mortilor (samsara)1 -, insa elita de
intelectuali a timpului se straduia sa dea raspunsuri marilor intrebari
privind viata, moartea, omul si destinul sau, sa inteleaga mecanismul
transmigratiei fiintelor si sa descopere o posibila cale de eliberare. O
serie de scoli propovaduiau coexistenta unei parti materiale trecatoare, cu
un principiu personal si etern in om, pe care il considerau elementul
migrant. Eliberarea era conceputa ca o unire a principiului personal cu
divinul, cu care este identic.
In aceasta atmosfera de efervescenta filozofica apare Budha. Istoricitatea
acestui om exceptional, contestata o vreme, este astazi recunoscuta. Datele
existentei sale nu sunt cunoscute cu certitudine, insa istoriografii sustin
in unanimitate ca a trait in secolul al V-lea inainte de Hristos. Nascut
print, intr-un mic regat nepalez (Terai), in sanul unei familii bogate,
copilul, care se pare ca manifestase calitati iesite din comun, primeste
numele de Siddahrtha2. Numele sau de familie era Gautama.
Tineretea lui a fost cea obisnuita pentru un tanar nobil din epoca sa: viata
imbelsugata, studii, casatorie. In jurul varstei de 30 de ani, cand se spune
ca urma sa devina tata, intelege in profunzime suferintele care-i apasa pe
oameni: batranetea, boala si moartea. Scarbit deja de placeri desarte, alege
sihastria si, dupa multi ani de cautari, opteaza pentru “Calea de mijloc”,
care il va face sa inteleaga lucrurile asa cum sunt - iluzorii, trecatoare -
si sa descopere o metoda ce poate elibera fiinta umana de patimi si de
iluzii aducatoare de suferinta. Aceasta este “Desteptarea”, ceea ce-i va
atrage numele de Budha, adica “Cel Desteptat”3 .
Rezistand ispitei de a accede imediat la o eliberare personala egoista,
Budha se hotaraste sa-si raspandeasca invatatura: timp de 40 de ani, va
calatori pe valea Gangelui, explicandu-si doctrina, apeland din cand in cand
la amintiri dintr-una din vietile sale anterioare4, adunand in
jurul sau calugari si adepti laici care incepusera deja sa constituie o
comunitate. Spre sfarsitul vietii, a acceptat intrarea in comunitate si a
calugaritelor. Ajuns la o varsta avansata si considerandu-si misiunea
implinita, dispare pentru totdeauna, inaltandu-se in Parinirvana.
Adevaruri sfinte
Budha enunta in predicile sale patru adevaruri sfinte. Primul adevar este
universalitatea suferintei: “Nasterea este suferinta, batranetea este
suferinta, boala este suferinta, moartea este suferinta, unirea cu ceea ce
nu iubim este suferinta, despartirea de ceea ce iubim este suferinta,
neimplinirea dorintelor noastre este suferinta…”5 Suferinta
fizica si morala acopera si notiunile de imperfectiune, de schimbare, de
nepermanenta. Budismul concepe fiinta umana ca o combinatie de energii
fizice si mentale, in vesnica miscare, energii sau forte repartizate in
cinci agregate: materia, senzatiile, perceptiile, formatiunile mentale si
constiinta. Moartea este conceputa ca o dezintegrare a acestor agregate,
care nu dispar odata cu corpul fizic, ci isi continua existenta sub o alta
forma. Din aceasta perspectiva, budismul accepta “reincarnarea” sau
“renasterea” (samsara).
Cel de-al doilea adevar este “adevarul sfant despre originea durerii: setea
neostoita de la o renastere la alta, insotita de placere si lacomie, setea
de placere, setea de existenta, setea de nepermanenta”. Iar setea de placeri
a simturilor, setea de satisfactii materiale sau intelectuale imediate, dar
si setea de existenta si devenire sau de inexistenta nu fac decat sa
incatuseze si mai mult fiinta umana intr-un ciclu dureros.
Al treilea adevar este adevarul sfant despre inabusirea suferintei:
‘‘domolirea acestei sete, prin anihilarea totala a dorintei, alungand
dorinta, renuntand la ea, eliberandu-ne, nemailasandu-i loc.” Cu cel de-al
treilea adevar, Budha ofera speranta unei eliberari: afirmarea Nirvanei.
Sensul fundamental al termenului este cel de “disparitie”. Disparitie nu a “sinelui”,
despre care ni se spune ca este iluzoriu, ci disparitia iluziei acestui
“sine” permanent si disparitia dorintelor. Nirvana nu este un neant, doar
iluzia dispare. Nu este, asa cum se crede adesea, o stare ce nu poate fi
atinsa decat dupa moarte: orice patima, orice iluzie poate fi inabusita
chiar in timpul vietii.
Al patrulea adevar este drumul ce duce la inabusirea suferintei. ”Este
drumul sacru cu opt ramuri, care se numeste: intelegere dreapta, gandire
dreapta, cuvant drept, fapta dreapta, mijloace de existenta drepte, efort
drept, concentrare dreapta.”
Dupa ce afirma posibilitatea unei eliberari, Budha arata calea care conduce
le ea: “Nobila Carare Octupla” - opt factori legati intre ei, deorece
fiecare contribuie la dezvoltarea celorlalti. Conduita etica se bazeaza pe
notiunea fundamentala de dragoste si compasiune fata de fiinte. Ea cuprinde
cuvantul, fapta si mijloacele de existenta drepte si implica abtinerea de la
minciuna, de la cuvinte si fapte urate, de la palavrageala si actiuni
inutile, de la castigarea existentei printr-o activitate daunatoare
celuilalt. Disciplina mentala cuprinde “efortul drept”, vointa de a ne
debarasa de starile mentale rele si a favoriza aparitia starilor mentale
sanatoase. Disciplina mentala cuprinde si “atentia dreapta”, care ne ajuta
sa ramanem lucizi si sa pastram in spirit adevaratele realitati ale
existentei: nepermanenta, nesubstantialitatea si “concentrarea dreapta”,
care se apropie de tinta, prin disciplina si antrenarea spiritului.
In sfarsit, intelepciunea se refera la “gandirea dreapta” si la “intelegerea
dreapta”. Intelegerea dreapta inseamna intelegerea adevaratei naturi a
lucrurilor, conform celor patru adevaruri. Nu exista o dogma, nici
speculatii intelectuale sterile. Budha, care s-a dorit un indrumator practic,
nu a propovaduit decat ceea ce a considerat necesar pentru urmarirea
scopului sau. Sfaturile pot fi urmate de toti, dar numai viata monastica era
socotita cu adevarat compatibila cu disciplina impusa de cautarea Nirvanei,
iar calugarul era idealul de conduita al budismului antic. Dezvoltand sinele
prin sine (“omul este propriul sau refugiu”), Budha a fost un mantuitor, in
sensul ca a aratat o cale pe care fiecare este liber s-o urmeze sau nu.
Linia de conduita este propusa, nu impusa, si drumul este lung si solitar.
Budismul contemporan
In lumea contemporana, ca si odinioara in India, budismul poate fi inteles
si trait la diferite niveluri. Exista un clivaj intre budismul “savant”,
cultivat de un anumit numar de calugari eruditi, si budismul pe care il
practica zilnic majoritatea credinciosilor. Aceasta majoritate, dupa ce a
rostit tripla formula a acceptarii refugiilor, se angajeaza sa traiasca in
respectul celor cinci precepte morale: abtinerea de la omor, furt, minciuna,
de la practici sexuale nepermise si de la consumarea nechibzuita a
bauturilor alcoolice. Acesti oameni nu renunta la societate si la
satisfactiile materiale, dar spera ca, savarsind fapte bune, sa aiba parte
de o reincarnare mereu superioara celei precedente. In acea parte a Asiei
exista trepte diferite de practica si de adaptare la modurile locale de
gandire, chiar si la noile culturi aparute ulterior si de asemenea la
conditiile politice si la exigentele lumii moderne. Alinierea la normele
contemporane a unei gandiri vechi de peste doua milenii este unul dintre
cele mai interesante fenomene religioase ale vremii noastre.
Dupa unele cercetari recente, se pare ca insusi Hristos s-a inspirat din
invatatura budista. De la prima citire a preceptelor budiste pot fi
observate elemente de asemenare cu conceptia crestina. In 1977, cardinalul
Joseph Ratzinger, afirma suprematia Bisericii Romano-catolice si declara
budismul o spiritualitate “auto-erotica”. Astazi, cardinalul ajuns papa
Benedict al XVl-lea ne arunca brutal in Evului Mediu, reamintindu-ne ca
omenirea se imparte in catolici si in restul lumii. Umanismul, spiritul
pacifist si respectul pentru dialogul ecumenic al Papei Ioan Paul al II-lea
risca sa fie compromise de catre urmasul sau la scaunul pontifical.
In timpul acesta, Occidentul este tot mai fascinat de budism, o religie care
il lasa pe om sa fie el insusi, sa-si aleaga drumul cel mai potrivit spre
dumnezeirea care se contopeste in final cu propria noastra fiinta, insa cel
de-al 15-lea Dalai-Lama6 avertizeaza cu multa delicatete: “Unele
persoane vor sa-si schimbe religia. Este un fenomen deosebit de periculos.
Aceste persoane trebuie sa mediteze profund si indelungat, caci nu este
firesc sa-si reteze radacinile. Daca gestul este facut prea rapid, el
tradeaza amaraciune si deceptie fata de vechea religie. Si atunci persoana
capata o atitudine critica fata de religia sa originara. Este un lucru
foarte grav, deoarece se distruge spiritul religiei, adica toleranta,
intelepciunea, dragostea…”
Oare intransigentul Papa - virtuoz interpret al lui Mozart (talent de care
si ofiterii SS dadeau dovada, dealtminteri) - este in stare sa inteleaga
profunzimea cuvintelor toleranta, intelepciune, dragoste?
1
ratacire
2 dupa unii autori, ar fi vorba de un titlu, nu de un nume
propriu
3 din radacina sanscrita BUDH, care inseamna a se destepta
4 se pare ca a avut 547 de existente anterioare, de intruchipari
vegetale, animale, umane etc.
5 in Histoire du bouddhisme indien, des origines à l’ère Shaka
6 Le Monde, 1993 |
|
