TRIBUNA NOASTRA
NR. 58, iulie - septembrie 2007

 Pe 11  mai a.c., actriţa Genoveva Preda a prezentat în cadrul Colocviului Internaţional “Emil Cioran” o nouă variantă  a spectacolului său „Cioran - L'homme a fragments”, axată mai mult pe condiţia scriitorului. Prima variantă a acestui recital datează din anul 2000, când tot la o ediţie a Colocviului Cioran l-a prezentat în premieră. Cu această primă variantă a cutreierat Franţa de nord la sud şi de la est la vest.

Mariana Criş: Doamnă Genoveva Preda sunteţi invitată la ediţia din acest an a Colocviului Internaţional “Emil Cioran”, unde vă  prezentaţi cu a doua variantă a retalului dvs. “Cioran – L’Homme a fragments”. De ce v-aţi gândit să realizaţi o a doua variantă ?

Genoveva Preda: Pentru că m-am gândit că trebuie schimbat ceva în acest recital. Apoi, profesorul Eugène Van Iteerbeek mi-a spus că tema acestui colocviu ar fi “Cioran - Răşinari - Dresda - Paris”. La această a doua variantă am lucrat numai 3 luni, faţă de prima la care mi-au trebuit doi ani pentru a-l pregăti.

M. C:. Cum a început această aventură? Mai ales că aţi străbătut Franţa cu recitalul dvs.

G. P: Tu ai fost prima care ai scris despre această aventură a mea în Franţa. Aceasta a început în 1995, când am participat la un Festival de Teatru în Bretagne, în regiunea Ille-et-Vèloine, unde am prezentat primul meu spectacol, “Trois légendes roumaines”, inspirat din baladele Arborele, Mioriţa şi Meşterul Manole. În fapt, Franţa m-a cunoscut încă din 1990, când am efectuat turnee cu Teatrul Excelsior, condus şi acum de dl Ion Lucian, interpretând rolul principal din piesa Cocoşelul neascultător, scris de maestrul Lucian. În 1995, m-am gândit că pot să-mi urmez calea singură şi am realizat spectacole, interpretându-le într-un spaţiu gol.

M.C.: A urmat, apoi, „Sa Majesté Désiré“ inspirat din poveştile lui Petre Ispirescu. Ştiu că aţi avut succes cu ele.

G.P.: După festivalul din Bretagne, care mi-a deschis o fereastră spre alte regiuni din Franţa, am scris acest scenariu - Sa Majesté Désiré -, inspirat din poveştile lui Petre Ispirescu, pentru că eu fiind actriţă a teatrului pentru copii, m-am gândit la ei. Scenariul vorbeşte despre curaj, dragoste, generozitate, despre lupta perseverentă împotriva greu-tăţilor întâlnite în calea vieţii. Pe scenă sunt când povestitor, când devin un fluture, un peşte, o pasăre, prinţesă, prinţ sau, chiar, un monstru. Este, într-adevăr un efort foarte mare, dar merită. Sa Majesté Désiré, pe care l-am jucat atâţia ani, pot să spun că el con-tinuă şi când sosesc acasă. De ce? Fiindcă spectatorii mei mici îmi scriu scrisori şi îmi trimit tot felul de desene inspirate de personajele din aceste basme româneşti. Deci, «viaţa» de pe scenă nu se termină odată cu căderea cortinei, ci se continuã în sufletul lor. Şi asta este foarte important! Din toată experienţa mea în teatrul pentru copii - Teatrul „Ion Creangã“, Teatrul Excelsior -, din experienţa turneelor prin lumea întreagă, organizate de dl Ion Lucian şi, în ultimii 11 ani, prin sutele de spectacole jucate în Franţa mi-am dat seama că teatrul dezvoltă în sufletul copilului o imaginaţie bogată, o mare sensibilitate, pregătindu-l, astfel, pentru ziua de mâine. A juca pentru copii este o mare responsabilitate, dar şi o imensă bucurie. Când simt o sală plină de năzdrăvani, cum ascultă, când le vãd ochii plini de întrebări şi lumini, înţeleg şi mai bine mesajul sfânt, pe care îl are actorul, care îşi dăruieşte viaţa pe scenă, jucând pentru cei mici. Aproape o jumătate de secol am râs, am plâns, am transpirat, am cântat şi am dansat dăruind copiilor inima mea, pentru ca apoi totul să se întoarcă spre mine, inundându-mă de fericire.

M.C.: Acum să trecem la cel mai greu spectacol, cred, din cariera dvs. Este vorba despre „Cioran – L'homme a fragments“, pe care l-aţi jucat atât în licee, cât şi în universităţi, şi, începând, cu anul 2000, la Colocviile „Emil Cioran“, desfãşurate la Sibiu şi organizate de Universitatea „Lucian Blaga“ şi Asociaţia „Prietenii lui Cioran“. Este un salt foarte mare de la teatrul pentu copii la opera lui Cioran?

G.P.: Poate mulţi se întreabă, de ce eu, care am lucrat atâţia ani în teatrul pentru copii, am realizat, în urmă cu 6 ani, spectacolul Cioran - L'Homme a fragments? Un spectacol realizat pe o temă atât de dificilă - una filozofică -, dar încărcată de poezie şi vise contradictorii. Fiecare spectacol are istoria, povestea şi destinul său. Mulţi spun că Cioran ar fi un gânditor trist, pesimist, dar eu găsesc în cărţile lui lumină şi o imensă vitalitate. Într-o zi, vorbind cu dna profesoară Irina Mavrodin, poetă, eseistă, traducă-toare, Chevalier des Arts et Lettre en France, despre cărţile lui Cioran, domnia sa mi-a spus: «Ştii Genoveva, eu cred că ar trebui să realizezi un spectacol Cioran». La început am crezut că nu voi reuşi. Dar, ideea mă atrăgea ca un magnet. Şi mi-am spus că trebuie să încerc. Fără dna Irina Mavrodin acest spectacol nu ar fi existat niciodată. Pas cu pas am scris scenariul în limba franceză. Am lucrat la el doi ani. Am memorat întregul text şi în anul 2000 l-am prezentat, în premieră, la Colocviile „Emil Cioran“, de la Sibiu. Iar, apoi, am parcurs cu el mulţi, mulţi kilometri prin Franţa, jucând pe malul Mediteranei, la Montpèlier, pe urmă la Paris, la Colocviul Internaţional de Centrul Cultural Român. Am jucat în Nord, în Bretagne, unde mă reîntorc acum, în Finistère, în Lorraine, pe coasta Oceanului Atlantic. Am jucat în universităţi, catedrale, scene de teatru, biblioteci, „café philo” şi biserici.

M.C.: Dar l-aţi jucat şi în licee, în faţa elevilor. Ştiu asta din lungile discuţii, pe care     le-am purtat la întoarcerea din fiecare turneu.

G.P.: Da. Vreau să vă povestesc experienţa, pe care am avut-o într-un liceu, unde am jucat pentru elevii din ultimul an de studiu, care învaţă filozofia. Nu ştiu câtă filozofie aprofundează aceşti tineri, dar cât de năzdrăvani sunt, pot să vă spun. M-a impresionat temperamentul, veselia, energia lor imprevizibile, dar şi neaşteptata profunzime. Acest public m-a fascinat. Înainte de a începe spectacolul, (eram tot în Nordul Franţei, aici am avut primul contact cu un astfel de public), auzeam în salã o rumoare, până la vacarm. Nu era acel zgomot, ce semăna cu valurile Oceanului. Când am intrat în scenă, am remarcat privirea lor. Stăteau relaxaţi pe scaune. Unii aveau un surâs un pic ironic. Alţii mă priveau indiferenţi, trădând lipsa lor de încredere. Parcă spuneau: «Ce o fi vrând actriţa asta mică, venită din Estul Europei, tocmai din România?» Mă simţeam ca o furnică în faţa unui elefant. Iată ce mă aştepta! Când am început povestea despre Cioran, treptat, treptat sala a fost cuprinsă, învăluită într-o linişte impresionantă. O mare surpriză a fost, nu numai pentru mine, dar şi pentru profesorii din liceu. După spectacol, mi-au mărturisit că nu au crezut că elevii lor vor fi fascinaţi de Cioran. În acele clipe, valoarea textelor a triumfat. A doua zi, organizatorul mi-a spus: «Ştiţi că toate cărţile lui Cioran, care se găseau în librării au dispărut? Le-au cumpărat elevii.» Acelaşi fapt s-a întâmplat şi la Quimperlé, un mic oraş din Finistère.

M.C.: Dar aveţi o întâmplare, demnă de un roman. Mai bine spus, un personaj de roman.

G.P: Da. Acum câţiva ani, eram pe coasta Atlanticului prezentând acelaşi spectacol, dar de data aceasta într-o «café philo», o cafenea filozofică. După spectacol, a venit la cabina mea un domn, în jur de 35 de ani, emoţionat şi mi-a spus: «Am văzut spectacolul. Este uluitor! Eu nu am studii superioare, dar îmi place să citesc, în special, filozofie. Sunt paznic la Far. Nimeni nu mă crede că eu sunt cel mai fericit când lucrez între cer şi ocean. În această seară, am înţeles că Cioran iubea, de asemeni, solitudinea. Şi vreau să vă spun că mă simt frate cu el».

M.C.: Aveţi multe întâmplãri, dar aceasta mi s-a părut extraordinară. Ce s-a întâmplat la Bar-le-Duc?

G.P.: Eram în Lorraine. La Bar-le-Duc. După spectacol, o studentă a venit la mine şi mi-a spus: «Vorbele lui Cioran îi fortifică pe oamenii disperaţi, debusolaţi.» Şi mă gândeam că avea dreptate. Într-adevăr şi eu cred că Cioran e ca o săgeată ce-ţi străbate sufletul, dar în urma ei nu rãmâne o rană ci o lumină, un lac poetic o speranţă. Cioran e plin de umor, de imprevizibil, de contradicţii puternice, de îndoieli. El nu a avut nevoie nici de Templu, nici de biserică. Se vede că avea un fir direct, invizibil, ce-l lega cu forţa Cerului. Cioran, după lungile răfuieli cu Dumnezeu, a spus: «Tocmai când ne credem mai puternici, mai siguri pe noi, ne trezim la picioarele lui. Ideea că Dumnezeu există şi că implorat în rugăciuni, ne răspunde, e ceva atât de extraordinar, încât numai acest gând poate ţine loc de religie. Teologia n-a putut încă să răspundă la această întrebare: Cine e mai singur, Dumnezeu sau omul? Şi a venit poezia şi am înţeles că era omul!»

M.C.: Am aflat de la dvs. că în timpul spectacolului, tinerii îşi scriu pe blugi texte scurte cu impresii asupra a ceea ce văd şi aud.

G.P.: Este adevãrat. Nu de multe ori i-am văzut pe tinerii, din liceele în care am jucat, că în timpul spectacolului scriu pe blugi, pe sacii, ce-i poartă pe umeri şi chiar pe giaca unui coleg, texte scurte, pe care le aud şi îi impresionează. După reprezentaţie, când vin să vorbească cu mine, am văzut ce au notat: «Il y a des lumières interieures qui font palir le soleil de jalousie»; sau «Dieu est même s'il n'est pas» ş.a.m.d. Fără nici o îndoială elevii sunt atraşi de cărţile lui Cioran. Îi interesează paginile despre „Destin“, „Singurătate“, „Muzică“, „literatură“ şi chiar despre „Sinucidere“. Cioran spunea, într-un interviu: «Elevii şi femeile m-au înţeles mai bine decât specialiştii.».

M.C.: Ce sentimente aveţi când vă aflaţi în turneu? Trebuie să fie foarte obositor.

G.P.: Nu, nuuu. Când mă aflu în turneu, parcă zbor pe un covor fermecat. Simt că, departe de România, rămâne ceva din inima mea. Un ecou în sufletul timpului. Pentru că actorul e înzestrat cu harul de a putea declanşa pe scenă emoţia. El poate s-o dozeze, s-o calculeze matematic, să o strunească, printr-un autocontrol permanent, nu într-un mod steril, ci sub vraja momentelor fierbinţi. În credinţa mea, cu cât actorul e mai sensibil, cu atât are mai mare nevoie de simţul lucid, fiind în acest fel scutit să cadă într-un sentimentalism dulceag, penibil. Fără raţiune, fără starea de veghe sensibilitatea lui e o corabie fără cârmă şi busolă.

M.C.: Într-un text pe care l-aţi scris - Povestea unui spectacol -, care sperăm va fi cândva publicat, aţi spus că la Cioran „ideile ţâşnesc la fel ca o arteziană“. Ce v-a impresionat la Cioran? Mă refer la opera sa, pentru că nu aţi avut ocazia să-l cunoaşteţi când trăia.

G.P.: În ultima vreme, mi-am mai descoperit un har, l-aş putea numi «Cel al scrisului». Mă scol dimineaţa la 4 şi încep să aştern pe hârtie gânduri, impresii din călătoriile mele. Anul trecut, când am fost invitată de distinsul profesor Eugène Van Iteerbeek, care a înfiinţat la Sibiu şi Asociaţia „prietenii lui Cioran“, să prezint atât spectacolul dar şi o dizertaţie, m-am oprit asupra personalităţii Simonei Boué, prietena de o viaţă a lui Cioran. Acest text, mi-a spus dna Irina Mavrodin, a impresionat foarte mult. De atunci, m-am gândit că toate impresiile mele ar trebui să le pun pe hârtie. Este foarte greu, pentru că la mine Cuvântul este încărcat şi de emoţia dramaticã. Şi mă trezesc scriidu-le aşa le-aş spune pe o scenă imaginară. Revenind la Cioran, cărţile lui sunt, pentru mine, un izvor inepuizabil de visare. Cioran te încurcă, îţi scapă tocmai când crezi cã l-ai înţeles. Trebuie mereu să priveşti, să te laşi sedus de nedumeriri, să înţelegi, să poţi să descoperi, odată cu el, un fir de lumină interioară şi, apoi, într-o clipă, să te întorci printre semnele de întrebare, dubii, ambiguităţi şi contradicţii. E ştiut că zidurile impor-tante sunt cele lăuntrice, iar forţa lui Cioran constă în faptul că el a diluat orice zid exterior, şi mai ales, pe cel interior. Singuraticul a transformat însingurarea într-o punte ce-l lega de muzică, supremul lui refugiu.

M.C.: Cum v-a venit ideea să scrieţi despre Simone Boué? Este adevărat că a stat o viaţă alături de Cioran, însă era atât de discretă, încât nu a vrut nici să fie filmată, nici să fie „personaj“ în „Caiete“, pe care ea le-a redactat şi nu a apucat să vadă tomul în librării, fiindă a fost găsită înecată, pe malul Oceanului Atlantic.

G.P.: Când am primit invitaţia, m-am gândit că eu nu am pregătirea necesară pentru a vorbi despre Cioran. La acest colocviu participă profesori universitari, specialişti în Cioran. Şi atunci, mi-am spus că nimeni nu s-a gândit la Simone, care a stat o viaţă întreagă alături de Cioran. A fost o umbră a lui Cioran, dar alteori o lumină, ţâşnind puternic, tocmai din necunoscutul ce domneşte în jurul ei. Este adevărat, că ştim puţine lucruri despre ea. Cioran, povesteşte, într-un interviu, că a cunoscut-o într-o cantină studenţească din Paris. Se ştie că el a fost «student» până pe la patruzeci şi ceva de ani. Simone era studentă la Engleză, el la Filozofie. Ea i-a dat şi lecţii de engleză lui Cioran. Mai multe lucruri legate de Simone le-am aflat de la regretata dnă Sanda Stolojean, care, o dată, plimbându-ne pe malul Mediteranei, mi-a spus: «Ştii Genoveva, această franţuzoaică era dată naibii, spirituală, vie în discuţii. Avea un fizic plăcut era remarca-bilă, avea o înfăţişare distinsă şi mult, foarte mult haz». Textul, pe care l-am prezentat anul trecut la colocviu, l-am tradus în franceză şi-l voi prezenta, când mă voi afla pe malul Atlanticului, în continuarea spectacolului Cioran - L'homme a fragments. Cred că spiritul acestei distinse doamne se va bucura, că o actriţă din Estul Europei s-a gândit la ea. Cioran şi Simone au fost ca două păsări, care au locuit împreună prin mansardele Parisului, până când au ajuns în mansarda din Rue de L'Odeon, care avea un balcon plin de flori. De câte ori merg la Paris, trec pe această stradă şi mă uit cu nostalgie la acea mansardă, unde florile nu mai sunt.

Mariana Criş