Am primit la redactie, din partea doamnei Mariana Cris, volumul de poeme „O catedrala blestemata de ingeri”, aparut in Editura Muzeul Literaturii Romane, sub egida Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, in colectia „Poetii orasului Bucuresti”.
Volumul cuprinde poeme in proza si in versuri, un manunchi de trairi din „ungherul memoriei” (Ars poetica), dupa cum ne spune autoarea.
Poemele Marianei Cris dezvaluie sensibilitatea autoarei in raport cu viata : fiecare ridica un colt din cuvertura amintirilor, imbracand o forma poetica, lasand cititorul sa urmeze sirul intamplarii, in-demnand la meditatie, in tainica liniste a unui lacas.
O libertate de care nimeni nu are nevoie
Inchisoarea asta
proaspat varuita si proaspat curatata sunt chiar eu. Cea care alerg dintr-un
oras intr-altul - cu trenul, cu masina - pentru a mazgali in ziare cu
cerneala simpatica tot felul de intamplari cu sfinti cazuti pe cutia de
rezonanta a tobosarului. O
viata ce se desface foaie cu foaie, aidoma cepei taiate marunt pe fundul din
bucatarie. O zeama lunga, searbada, o zi petrecuta printre zabrele inrosite/innegrite
ale iluziilor/deziluziilor ingropate in malul vascos al unui nume oarecare.
Din ce in ce mai mult aud strigatul celor sapte eroi cazuti la baza turnului
de control. „O bagatela" - imi spune vanzatoarea de la magazinul de dulciuri.
Nu vreau altceva decat sa modelez o zeitate chiluga si sa o asez in mijlocul
mesei, pentru ca tu insidios si orb sa i te inchini.
De la o vreme inchisoarea asta proaspat varuita si proaspat curatata a
inceput sa creasca, sa se umfle, sa se umfle, ca o gogoasa aruncata intr-o
libertate de care, oricum, nimeni nu mai are nevoie.
Ars poetica
De foarte multe
ori despre starea poeziei se spun numai fraze goale. Dorinta labartata peste
ghimpii tociti ai zilei. Fotografia tatalui meu,
care in realitate nu exista, doarme linistita, acolo, in ungherul memoriei.
Mama mea a nascut un ghemotoc de
hartie in sufletul meu. De aici sageti negre strapung asfaltul fierbinte al
verii. Peste tot reclame ca niste fete batrane asexuate. Viata este hasurata
in versul ca o clavicula subtire si alba asezata la umarul poemului. Ca o
aschie fina cazuta peste apocalipsa trecutului.
|Ei bine,
cosmarurile au iesit in strada si dirijeaza somnambule minti.
Meditatie
E miezul noptii. Strada sta intepenita in linistea asfaltului. Umbrele subtiri ale copilariei imi cutreiera amintirile. Dinastii de carne si fum. Cu furie intru intr-un lacas pe care nu l-am stiut. Condamnatul la moarte isi asteapta lama subtire de otel sa-i crute grumazul. Cu harurile lui, ale lui, ale lui, ale lui, ale aceluia numindu-se Odiseu prada mortii se-mparte intre dimineata pierduta a cocosatului de la Notre Dame si regina ce-si sugruma valetii pe tabla burtoasa a restauran-tului din colt.
A visa
Se spune despre oamenii care dorm pe burta ca ar fi plangareti. Si ce, este un pacat sa plangi? Copacii nu dorm cu burta lipita de linia orizontului, iar radacinile lor nu plang peste haurile pamantului? Sau pasarile nu au burta lipita de greul taranei? Cu narile dilatate ziua soseste insemnata cu fierul rosu pe spinare. Din tufe uscate se ridica amiaza. Fiarta in etuva saraciei. Iar eu fara maini, fara picioare, fara ochi si fara urechi visez la troiene albastre scrijelite cu varful bont al penitei de iridium pe pajistea stearpa a unui biet poem postmodernist.
Tablou dintr-o existenta
Ma simt urmarita
de o mie de semne in genunchiul frumos arcuit, reumatic al acestei dimineti.
Cu sabiile ascutite ale clipelor port razboaie de o suta de ani. Numai pura
aritmetica a intamplarii imi ridica privirea ce luneca pe raceala soparlei
infometate. Imi doresc sa parasesc tinutul fosforescent al oaselor mele. Sa
parasesc totul, totul, totul - organe, celule, fire de par - si sa ma
transform intr-un abur in forma de peste. Sa trec deasupra caselor, deasupra
parcului din bulevardul republicii, lovind cu coada
geamurile ultimelor etaje, tapetate pana la
refuz cu soaptele, cu tipetele, cu urletele, cu nesperantele
vecinilor mei. Trezindu-i in toiul noptii, scutindu-i sa-si poarte spaimele,
obligandu-i sa priveasca cerul puzderie de stele.
Doamne, surasul tau nu-i decat o vaga
promisiune.
A vorbi despre exil
Intr-un abur usor te-ai transformat in timp ce-mi povesteai intamplari de demult. Ai fi vrut sa-mi vorbesti despre dragostea cea mult incapatoare in poamele dulci in pierderea identitatii intr-o noua metamorfoza la o distanta egala intre doua substantive. Ai fi vrut sa pleci in exil intr-o rodie spre a curma nepasarea ce te privea pe furis. Ai fi vrut sa traiesti intr-un poem sters de pe nisip fara urma de parere de rau. Ai fi vrut ca din acelasi lujer sa creasca un infinitiv, neluand in captivitate viata ta fosnitoare.
Realitatea derizorie
Acolo departe, berzele
isi duc zborul, o rotire a bratului meu in jurul numerelor inscrise pe
cutiile postale. Acolo, in tinuturi indepartate pietrele au nume de astri.
Dar, aici aproape, ce se intampla? Poti determina clipa cand cel nascut
ramane nenascut in miezul unui pronume posesiv? Poti masura energia
schimburilor dintre silabe? Poti sti ce amintiri sau vise au merii, perii,
magnoliile, narcisele sau gurile-de-leu? Te intorci catre cer si crezi ca
mana ta e o faptura moarta care nu mai poate primi nici o infima parte din
puzderia de ingeri, roind peste golul din capul pieptului tau puternic, de
barbat increzator si a toate stiutor, roind peste umbra ta, ce incet, incet
te lasa in urma si se duce nauca spre alte zari mai calde.
Ramane din tine un amestec bizar de haine mucegaite si de oase spalate de
vremi. Ramane din tine un abur si o fotografie intr-un colt de biblioteca,
langa miile de versuri somnolente peste comedia lumii.
Repetabila gresala
Stiu ca te-am pierdut intre doua grade de comparatie ale adverbului. Ca mi-ai alunecat usor, imperceptibil intre cele doua jumatati ale lumii taiate de nor. Nu-mi ramane decat sa ma transform intr-un urlet de spaima si moartea sa vina precum Ofelia din cvadriga, din artera, din tendon si sa-mi invaluie crestetul, sa ma prinda de umeri cu un suras mai vioi decat al ridichii-de-luna, mai vesel decat al gutuiului inflorit, mai perfid decat al ciresului amar. O repetabila greseala pe care o fac ori de cate ori fumul narcotic al dulcei posesiuni ma lasa cu un bulgare de tarana in maini, din care se va intrupa candva salbaticia de smirna.
Ritm obosit
Mai citesc si azi scrisori ale batranului portar. Mai urc scara pana la podul crescut in memoria casei. Mai resimt o miscare, un tremur usor al portretelor pictate intr-o maniera traditionalista. Mai traiesc si azi fragmente compensatoare dintr-o veche istorie. Mai vand, sub un chip sau altul, o iluzie, o mica intamplare pe doi arginti zoiosi. Incetul cu incetul, picatura cu picatura arsenicul mi se strecoara in trupul ce-si traieste ultima tinerete. Sarpe cu clopolei printre zilele pustii si lungi.
Mereu numai tu
Prietenie si dragoste
si somn masurate cu grija in hexametrii zambitori. Din fiorduri, din
golfuri, din lagune moartea vine nimicitoare asupra-mi. Si astazi si maine
si poimaine si luni si anotimpuri si ani se inghesuie intr-un balon urias.
Nu peste mult va creste peste acest covor de cuvinte uzate, de sentimente
blazate o catedrala de sfinti decapitati.
Ziua lui Vineri
Umilita
salbaticiune este aceasta zi a lui vineri,
cand sticlosii colti ai zorilor mi se
lovesc de ferestre
cand noaptea nu este decat o potcoava plina de gauri
cand luciul oglinzii ma-nvaluie cu disperare si durere,
aratandu-mi o noua infatisare
cand trupul meu asudat si murdar se misca printre cuvinte ochi fosforescenti
luminand ce?
Acea nevazuta fiinta
garbov, hulpav si negru
stai ghemuit in carnea poemului.
femeile diafane scaldate
in laptele vacilor raiului
te inlantuie in fiecare zi
de multe ori razi de mine
uneori ma batjocoresti cu ocara cuvantului
dar invariabil in fiecare dimineata
cu suras de iuda pe buze
ma intrebi
unde te duci?
