TRIBUNA NOASTRA
NR. 56, ianuarie - martie 2007

Poate democratia sa prinda radacini in lumea musulmana? Iata o intrebare pe care si-o pun in ultimele decenii America si Europa Occidentala. Lumea musulmana este extrem de diversificata: limbi diferite, culturi diferite si conditii socio-economice diferite. Malaiezia, Arabia Saudita, Senegalul nu numai ca se afla in parti diferite ale globului, dar nu au nimic in comun decat religia musulmana.

Iranul este singura tara islamica alcatuita aproape in totalitate din musulmani siiti (majoritatea lumii musulmane este alcatuita din suniti). Limba oficiala este persana, iar civilizatia (veche de 4000 ani), cultura, literatura si stiinta s-au dezvoltat cu mult inainte de adoptarea religiei musulmane. In 1979, tinerii iranieni au asaltat strazile, iar studentii au ocupat ambasada americana din Teheran, luand ostateci diplomati si militari din cadrul ambasadei. Regimul secular al sahului Mohammad Reza Pahlavi a fost inlocuit cu un guvern izvorit din revolutia islamica, avandu-l in frunte pe ayatolahul Ruhollah Khomeini, care a dezvoltat o teorie de guvernare bazata pe doctrina politica siita a secolului al XIX-lea, doctrina ce promova autoritatea juridica capabila sa interpreteze legea islamica. Disparitia lui Khomeini va antrena un concept de democratie islamica  opusa autocratiei religioase, in ciuda teoriei care sustine ca exista o implacabila opozitie intre Islam si democratie.

Turcia, o alta tara musulmana nearaba, se remarca in istoria moderna printr-un regim secular  autocrat-moderat care tinde sa creeze un model de democratie destul de greu de imitat. In conformitate cu Constitutia Turciei, militarii au rolul de gardieni ai statului, iar partidele laice coabiteaza si se alterneaza cu cele islamice. Marele Ansamblu National turc este, din 1984 pana in prezent, rezultatul alegerilor libere. Ansamblul National alege un presedinte, care ulterior desemneaza un prim ministru si formeaza un guvern. Turcia moderna - care se ridica din ruinele Imperiului Otoman, ce se intindea pe trei continente si a dainuit cinci sute de ani, guvernand pe principiile legii islamice - isi doreste cu ardoare sa devina parte din Uniunea Europeana. Turcia  poate fi un model de coabitare a unui Islam moderat cu institutiile democratice, ce ar putea da in ultima instanta o sinteza care sa duca la compatibilitate intre Islam si democratie.

Indonesia, fosta colonie olandeza, este si ea o tara islamica nearaba, cu o populatie  numeroasa. In Indonesia, Islamul este destins si tolerant fata de celelalte religii. Partidele islamice joaca un rol important in miscarea democratica.

Pakistanul s-a rupt de India coloniala, dand o tara musulmanilor din sudul Asiei si practicand o suita de aspecte ale democratiei in sanul Islamului. In 1953, The New York Times, numea Pakistanul “o natiune musulmana stabila, un aliat de nadejde al Occidentului si un bastion de democratie in Asia”*. Odata cu ruperea Pakistanului de Est in 1971-1972 si formarea Bangladeshului socialist-populist, Zulfkar Bhutto a fost eliminat de la putere si condamnat la moarte. Legea islamica a devenit sursa si ghid pentru legislatorii pakistanezi. Generalul Pervez Musharraf a preluat puterea in 1999 si incearca sa readuca Pakistanul la democratie, ceea ce pentru moment pare a fi imposibil.

Bangladesul, candva parte din Pakistan, este profound marcat de conducerea autocrat-militara. Din 1991 este o alternanta de partide politice la putere. Constitutia face din Islam religia oficiala, dar garanteaza si religia minoritatilor. Saracia si datoria nationala enorma, dublate de coruptie (dupa statisticile recente este cea mai corupta tara din lume) fac ca democratia din Bangladesh sa fie extrem de fragila.

In schimb, in tarile arabe formele de democratie sunt aproape inexistente. Dupa forma de conducere, putem imparti statele arabe in monarhii si autocratii, iar pe plan economic, in state producatoare sau neproducatoare de petrol.

In ciuda aparentelor, monarhiile sunt mai susceptibile de a fi democratizate decat dictaturile prezidentiale. O tara  producatoare de petrol este mai greu de influentat din exterior in favoarea democratiei decat una neproducatoare. Drumul spre democratizare incepe cu alegerile libere, care contribuie la cresterea drepturilor individuale si la aparitia de noi asociatii politice.

In tari din Golful Persic precum Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite, alegerile libere sunt inexistente. Sub presiunea Americii, in Arabia Saudita au avut loc in ultimii ani niste incercari timide de alegeri la nivel municipal. In Arabia Saudita, monarhia existenta a fost adusa la putere de catre fundamentalistii wahhabiti. Ideologie religioasa care practica si idealizeaza prima versiune a Coranului, reintoarcerea la credinta si practicile din vremea Profetului, wahabismul impiedica orice reforma moderna in Arabia Saudita. 

Criticile la adresa monarhiei se accentueaza tot mai mult, creand o tensiune sociala ce ar putea duce la revolutie. Monarhiile din tarile cu petrol sunt monarhii “rentiere”, care colecteaza bani in urma vanzarii petrolului fara sa genereze venituri din taxarea populatiei. Nu exista o legatura fiscala intre guvern si popor. Monarhia cumpara tacerea poporului cu o mica parte din sumele incasate pe petrol. Cetateanul de rand poate duce o viata destul de rezonabila, iar cei care lucreaza isi pot permite sa aiba servitori din Filipine sau Bangladesh. Pentru acest gen de monarhie, atat democratia cat si Islamul reprezinta un pericol. In democratie, monarhia ar trebui sa imparta puterea cu poporul. Islamistii, la randul lor, considera imoral modul de viata al monarhiei care traieste intr-o bogatie imensa in timp ce alti frati musulmani traiesc in saracie. In unele aspecte, critica islamista seamana cu cea marxista.
In Bahrain s-au introdus alegeri libere, exista un ansamblu national si este permisa libertatea cuvantului. In Quatar nu sunt alegeri libere, dar, din 1996, exista canalul de televiziune pentru toata lumea araba “Al-Jazeera” – care poate constitui un preludiu al democratiei, dat fiind ca la ora actuala constituie un element de modernitate nemaiin-talnit in lumea araba. Un lucru este sigur: monarhiile din tarile petroliere nu vor renunta la putere, insa democratizarea progresiva este posibila; statele in cauza se indreapta spre monarhia constitutionala.

Experienta istorica arata ca democratizarea se instaureaza mult mai bine in mod treptat decat prin revolutii violente. Regele Hussin al Iordaniei a inteles acest lucru si, din 1989, a ingaduit  alegeri libere. Este prima monarhie care conlucreaza cu islamistii, in ciuda faptului ca au o serie de puncte de vedere diferite. Regele Hussein a semnat un tratat de pace cu Israelul, cu care islamistii nu sunt de accord. Cu toate acestea, exista speranta ca procesul de democratizare functioneaza in Iordania. O alta monarahie luminata este cea a Marocului, monarhie ce are radacini adanci. Regele Muhamed Vl este descedentul unei familii ai carei membri au fost sultani timp de 500 de ani. Bunicul actualului monarh a luat titlul de rege in anul 1967.

In vecinatatea Marocului, Algeria i-a alungat pe francezi, insa miscarea de eliberare nationala s-a transformat intr-un partid autocratic cu un regim care imbina militarismul cu socialismul. Consecinta acestui stil de conducere: in 1990, in alegeri libere, partidul islamist a obtinut 62% din sufragii. Succesul partidului islamist a surprins pe toata lumea: alegerile au fost anulate si liderii islamici, incarcerati, ceea ce a aruncat Algeria intr-un razboi civil ce a ucis peste 100.000 de oameni pana la ora actuala.

Dicatatori precum Muammar Al Qadhafi nu renunta la putere. Omologul sau in Irak, Sadam Hussein, a fost inlaturat de la putere si condamnat la moarte in urma invaziei americane. Acum, America trebuie sa demonstreze lumii intregi ca este capabila sa implementeze democratia in Irak.

Dupa inlaturarea regimului taliban de catre americani si aliatii lor, Afganistanul este in stadiul de a  configura o democratie islamica. In Constitutia din 1923, Afganistanul a declarat Islamul religie de stat. In fapt, Afganistanul a fost primul stat islamic independent admis, in 1934, in Liga Natiunilor, in timp ce cea mai mare parte din lumea islamica era sub regim colonial. In deceniile din urma, Islamul si nu nationalismul afgan a opus rezistenta Uniunii Sovietice. Astazi, este o enorma presiune din partea Statelor Unite ale Americii pentru a instaura democratia in Afganistan. Din 2002, sub protectia Natiunilor Unite, au loc alegeri locale libere si procesul democratic se face simtit.

Din contra, Kuweitul salvat de americani in 1991 de a fi integrat in Irak de catre Sadam Hussein,  continua sa aiba o conducere autocratica. Nu exista partide politice si femeile nu au drept de vot.

Libanul este o exceptie: alcatuit din crestini, din suniti si siiti musulmani, din druzi, reuseste ca in perioada 1943-1975 sa mentina o democratie care a reusit sa se acomodeze cu multitudinea de religii existente. Din 1975 Libanul a trait drama raz-boiului civil dintre crestini si musulmani, razboi ce a continuat sub diferite forme pana in 1990. Recenta interventie a Israelului in Liban a pus la grea incercare fragilul proces democratic libanez.

Yemenul, o alta tara musulmana situata in Peninsula Araba, are o istorie aparte. Dupa plecarea englezilor in 1960, tara a fost impartita in doua: de o parte, dictatura marxista - unica in lumea araba -, de cealalta parte, dictatura conventionala. Recent, cele doua parti s-au unit, iar presedintele ales se pare ca aplica principiile dictaturii traditionale.

In timpul Razboiului Rece, cand majoritatea tarilor arabe s-au aliniat Uniunii Sovietice, Egiptul lui Anwar Al Sadat a devenit aliatul Statelor Unite ale Americii si a facut pace cu Israelul. Egiptul poate servi ca model de guvernare dinamica, dar dictatoriala. Avand cea mai numeroasa populatie in lumea araba, are programe de televiziune, de radio si o cinematografie bine puse la punct. Filmele egiptene sunt distribuite in toata lumea araba. Odata cu inlaturarea regelui in 1952, Egiptul a devenit un centru politic si ideologic panarab si in acelasi timp locul de nastere atat al islamismului fundamentalist cat si al celui reformist. Egiptul lui Sadat a fost primul stat care a facut pace cu Israelul, atragandu-si furia islamistilor radicali. Astazi, islamistii critica relatia lui Mubarak cu Statele Unite si imoralitatea culturii americane. Egiptul are un parlament si alegeri parlamentare din 1984. Partidele islamiste nu au dreptul sa participe la alegeri.

O serie de intelectuali musulmani sustin ca Islamul si democratia nu sunt incompatibile; opozantii lor sustin contrariul. Cu toate ca Islamul aspira spre universalitate, practica sa este foarte diferita de la o tara la alta. Nimeni nu poate sa prevada evolutia acestei lumi. In majoritatea tarilor islamice, saracia maselor este intrecuta doar de nivelul de coruptie din sanul elitelor conducatoare. In scolile lor, islamistii ofera educatie celor saraci, critica coruptia, drogul si abuzul de alcool, ofera o anumita viziune morala asupra vietii, ceea ce atrage tineretul in cautarea unei identitati intr-o lume care isi pierde tot mai mult reperele.

Un lucru este sigur: democratia nu poate fi instaurata prin “bombardarea intensiva” adoptata de administratia Bush, ci printr-o transformare profunda care sa vina din sanul lumii musulmane.

______________________________

* New York Times, 22 octombrie 1953