TRIBUNA NOASTRA
NR. 55, octombrie - decembrie 2006

Pentru mine 15 ianuarie inseamna o data ce nu se poate sterge din minte, ea ramanand intiparita de-a pururi. Si uitandu-ma atent peste paginile unui calendar, am vazut ca la 15 ianuarie 1559 a fost incoronata regina Elisabeta I a Angliei, ba mai mult, in 1622, la 15 ianuarie s-a nascut Moliere (Jean Baptiste Poquelin), mare scriitor francez (“Bolnavul inchipuit”, “Pretiaosele ridicole” etc.). Tot la 15 ianuarie, dar in 1883, apare la Iasi, revista “Recreatii stiintifice”, iar la 15 ianuarie 1929, s-a nascut Martin Luthet King, pastor american, care a primit Premiul Nobel pentru pace. Iata cateva evenimente importante, cunoscute in lume si la noi, dar ramane un lucru cert - acela ca avem bucuria ca Mihai Eminescu, a vazut lumina zilei la Ipotesti in 15 ianuarie 1850, asa cum arata inscrierea facuta in registrul bisericii Uspenia din Botosani, unde s-a facut botezul noului nascut, cel care va deveni unul din titanii literaturii universale.

Viitorul poet este al saptelea din cei unsprezece copii ai caminarului Gheorghe Eminovici si al Ralucai, fiica stolnicului Jurascu din Joldesti. Bunicul poetului, Vasile, era taran iobag, in satul Calinestii lui Cuparencu, reusind sa devina razes prin marea lui pricepere la invatatura, ajungand apoi sa fie dascal bisericesc. In familie, tatal poetului era mare iubitor de literatura si avea o biblioteca bogata pentru acel timp, unde gaseai vechi cronici si traduceri in romaneste a operelor clasice din Voltaire, Marmontel, Lamartine, Moliere etc. De aici nedespartirea de aceasta adevarata comoara din casa parinteasca a viitorului poet.

Copilaria de la Ipotesti i-a imbogatit mult imaginatia si personalitatea copilului, cu padurile, campiile, casele satenilor, povestile auzite, legende si basme si chiar snoave ale tinutului. Acestea s-au amplificat cu doinele si cantecele batranesti, toate contribuind la orientarea activitatii literare de viitor. Asa, in poezia “O ramai...”, scrisa in 1879, evoca anii cand padurea il cheama sa ramana de-a pururi in lumea-i fermecata, desi versurile se termina cu un regret profund:

“Astazi chiar de m-as intoarce / A-ntelege nu mai pot.../ Unde esti, copilarie,/ Cu padurea ta cu tot?”

Intalnim acelasi regret si in “Trecut-au anii...” si il intalnim in mai toate manuscrisele poetului, chiar si in “Fiind baiet paduri cutreieram/ Si ma culcam ades langa izvor,...”

Vorbind despre primele creatii poetice, putem sa le legam de 1865, de Cernauti, unde era Eminescu pentru examenele liceale si cand se pregatea cu profesorul Aron Pumnul, intelectual ardelean. Moartea acestuia, in ianuarie 1866, va indurera sufletul poetului si al elevilor, inchinandu-i o culegere de versuri “Lacrimioarele invataceilor”, culegere in care gasim o oda funebra “La mormantul lui Aron Pumnul”, iscalita de Mihai Eminovici, privatist. Prima creatie, este de fapt, o poezie de dragoste, “De-as avea”, publicata de Iosif Vulcan in revista “Familia”, in 1866, cand autorul avea numai 16 ani, dar care indica un talent adevarat. Vulcan arata ca si-a permis sa semneze poezia cu numele Eminescu, lucru care n-a gasit protest al autorului, l-a adoptat insusi acest nume. Asa a fost introdus numele Eminescu in literatura noastra. Nas i-a fost, asa dar, Iosof Vulcan. Aici la “Familia”, ii apar un sir de poezii: “Din strainatate”, “Speranta” etc.

Amintiri din calatoriile prin tara, care ii vor ramane pentru toata viata o frumoasa aducere aminte: Drumul Blajului pe jos, prieteniile legate, Sibiul, Giurgiu, Ploiesti, Galati, strabate cu trupa lui Iorgu Caragiale si apoi cu cea a lui Pascaly, Ardealul si Banatul, apoi  Bucurestiul (1868) la Teatrul National.

Sigur, studiile la Viena si Berlin formeaza tanarului anumite trasaturi de caracter si regretul ca a ingreunat bugetul familiei. De aici publica la “Convorbiri literare” poezii  ce-l vor consacra pe marele poet.

Tragica a fost viata poetului! Multe ganduri a dus cu sine! El a luminat cu focul inimii lui foarte mult, mai ales durerile poporului. A muncit mult pentru realizarea unei limbi literare desavarsite.

Nu ne-am ocupat de opera lui M. Eminescu, ci am subliniat ca, acum la   157-a aniversare a nasterii lui, merita sa-l cinstim, acolo unde suntem si sa ne mandrim cu el, pentru ca este tot ce a dat mai bun o natiune. Sunt multi care merita sa fie numiti buni romani, dar fiecare cu conditiile domeniului lui. A lui Eminescu nu se poate compara cu ale altora, el fiind un geniu, care se naste poate la o distanta de secole.