In ciuda faptului ca in manualele scolare si in programa scolara nu se acorda suficienta atentie unui poet, care prin trainicia inspiratiei a devenit “suflet in sufletul neamului sau”, cautandu-i “bucuria si amarul”. Este vorba de George Cosbuc, nascut la 20 septembrie 1886, intr-un sat “din cateva sute de fumuri”, cum afirma Octavian Goga, in care satenii erau “romani plugari, cu lumina in ochi si cu sufletul muiat in basme”. Acolo, in Hordou, intr-o “casuta cu acoperitul de paie, cu umerii garbavi, cu gard de nuiele imprejurul ograzii scunde si cu gradina in fata”, s-a nascut Cosbuc. Isi va aminti de anii copilariei cand “asculta povesti”, isi va aminti frumusetile naturii, codrii din care noaptea venea “pe furis” iar luna iesea “din bradet”.
In timpul liceului scrie primele poezii si apar in revista liceului “Muza Somesana”, apoi colaboreaza la “Tribuna”, devenind redactorul acesteia la Sibiu, ca apoi sa fie chemat la Bucuresti. Publica “Rada”, “Manioasa”, “Numai una”, “Fata morarului”, “Nu te-ai priceput” si alte idile si balade. Este cunoscut Cosbuc drept un traducator desavarsit. A tradus din capodoperele literaturii universale: “Eneida” lui Vergiliu, “Odiseea” lui Homer, “Mazepa” lui Byron, “Don Carlos” de Schiller si “Divina comedie” de Dante.
In 1916 este ales membru activ al Academiei Romane. Din pacate, cu un an inainte, in 1915, ii murise, intr-un accident de automobil, unicul sau fiu, Alexandru si zdrobit sufleteste, Cosbuc se stinge subit din viata la 9 mai 1918.
In poeziile de dragoste nu si-a exprimat propriile sentimente, ci sentimentele erotice ale flacailor si fetelor din popor, fiind un liric obiectiv. Asa sunt: “La parau”, “Spinul”, “Rea de plata”, “Manioasa”, etc.
In “Numai una” se vede conceptia taranului despre iubire. Flacaul indragostit sfideaza prejudecatile ce-l franeaza sa ia in casatorie pe fata iubita. Iubita este un sentiment pur si refuza dragostea impusa cu sila. In “La oglinda” intalnim un admi-rabil monolog pe tema prefigurarii dragostei. Ea, fata, prefera sa exclame: “Si ce fata frumusica/ Are mama!”.
Poezia “Noapte de vara” este o insusire de tablouri ce incep cu sosirea serii si incheierea indeletnicirilor de peste zi a oamenilor pana inceteaza orice zgomot si linistea se asterne peste sat, iar cand “vantul tace” - numai “dorul mai colinda”; Dorul tanar si pribeag/ Tainic se-ntalneste-n prag/ Dor cu dor sa se cuprinda ,/ Drag cu drag.
In poeziile marilor evenimente din viata satului, expresia suprema a inspiratiei lui Cosbuc o constituie “Nunta Zamfirei”. Aici vedem o respectare a momentelor dinaintea si din timpul nuntii nu ca spectator, ci prin prisma comunitatii satului. Zamfira este fata din popor “Icoana intr-un altar s-o pui! La inchinat”.
Nuntasii, printi, printese, regi si imparati se comporta asemenea unor tarani, iubitori de veselie si joc.
Am fost partas la sarbatorirea centenarului nasterii lui Cosbuc, la Hordou, unde, ca intr-o covata, oameni de oriunde s-au adunat si au ascultat cuvinte spuse de un microfon instalat pe marginea “covatei” sute de calareti frumos imbracati inscenand “Nunta Zamfirei”. Vazand acest minunat lucru, un scriitor francez a rostit la microfon doar atat: “Si la noi se nasc poeti, dar ai vostri nu mor niciodata”.
Intalnim la Cosbuc si poezii de evocare a trecutului de lupta, adunate in ciclul “Cantece de vitejie”. Asa este “Decebal catre popor”, “Moartea lui Gelu’, “Pasa Hassan”, “Dorobantul” , “Cantecul redutei”, “O scrisoare de la Muselin-Selo”, “Trei, Doamne, si toti trei”, “Rugamintea din urma” etc.
Intre poeziile de revolta sociala amintesc doar cateva: “Strajerul”, “Nebuna”, “Hora”, “Doina”, “Noi vrem pamant”.
Cosbuc ramane primul nostru poet prin care glasul taranimii rasuna in lirica romana moderna cu locuri din universalul ei uman si viziunea despre lume. Poezia lui a adus un suflu nou, proaspat, luminos, cu radacini in optimismul milenar al poporului roman. El singur s-a definit in poezia “Poetul”: “Sunt suflet in sufletul neamului meu/ Si-i cant bucuria si amarul/ Otrava odata cu tine o beu/ Cand soarta-ti intinde paharul”. Iata ce inseamna Cosbuc in poezia romana.
PROVERBE
• Dumnezeu are scari si de suit si de coborit.
• Prostul este ca orbul cand da de parete.
• Bine este sa asculti si sfatul unei neveste.
• Tinerii inaintea batranilor sa aiba ochi, iara nu gura.
• Adeseori drumul ce vrei sa scurtezi e cel mai lung.
• Boierul cand i-e foame se plimba, romanul fluiera, iar tiganul canta.
• Cine bea apa din pumn strain nu se satura niciodata.
• Cine se indestuleaza cu putin se face vrednic de mult.
• Din calea betivului, si Hristos s-a abatut.
• Lupul nu cauta ca oile sunt numarate.
• Mai bine cara pietre cu un intelept, decat sa petreci cu zece nebuni.
• E mai bine sa intrebi de doua ori decat sa gresesti o data.
• Cand da Dumnezeu, da, iar cand ia, apoi iti ia si cenusa din vatra.
• Somnul cu moartea, frati gemeni s-au nascut.
• Sluga nevrednica stapanii des isi schimba.
• Nu vinde castraveti gradinarului, cand el ii arunca peste gard.
• Nu pot incapea doua sabii intr-o teaca si nici doi domni intr-o tara saraca.
• Cand dintr-un rau vrei sa treci in alt rau, ramai cu cel dintai, cu care te-ai deprins.
• Cel ce pierde drumul e bucuros si de carare.
• Limba oase n-are, dar unde-atinge doare.
• Timpul ne este cel mai bun dascal, fiindca el ne invata toate.
• Cand treci prin tara orbilor, inchide si tu un ochi.
• Seamana la tinerete ca sa ai ce culege la batranete.
• Un singur dusman e destul sa darame ce au lucrat o mie de prieteni.
• Pe magar cat sa-l impodobesti, armasar tot nu poti sa-l numesti.
Culese de Teodor Curpas
HORA – expresie a vitalitatii romanilor
Hora – joc popular romanesc, a devenit de-a lungul timpului o tema constanta pentru literatura noastra, exprimand un mod specific de a fi. Sigur ca artistii au intuit resursele, valorificandu-le in reprezentari plastice (Theodor Aman), muzicale (Tiberiu Brediceanu), literare (de la “Descriptio Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir, pana la “Horele” lui Tudor Arghezi si apoi la romancieri mari ca Rebreanu sau Marin Preda, cu descrierea jocului calusarilor in “Morometii”.
Hora reprezinta un fenomen social, adunand in locuri consacrate intreaga suflare a satului. Ea s-a nascut in vremuri stravechi si este o componenta a sufletului romanesc, mereu vie, care transmite vigoare, trainicie si, de ce nu, solidaritate umana. Intalnim in hora un ritm domol sau un ritm avantat, vedem pamantul batut cu putere, lucru ce simbolizeaza o puternica sete de viata, un contact cu vatra si constiinta libertatii.
Putem interpreta diferit tema horei, in functie de personalitatea artistica, de viziunea creatorilor.
Am amintit mai sus de D. Cantemir care, in “Descrierea Moldovei”, spune : “Jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decat la celelalte neamuri, ei nu joaca doi sau patru insi laolalta, ca la frantuji si lesi, ci mai multi, roata sau intr-un sir lung. Alminteri, ei nu joaca prea lesne decat la nunti. Cand se prind unul de altul de mana si joaca roata, mergand de la dreapta spre stanga cu aceiasi pasi potriviti, atunci zic ca joaca hora.” Aici Cantemir fixeaza variantele temei ; hora reprezinta momentul principal al nuntii si este un joc colectiv, iar roata este exact miscarea neintrerupta a vietii.
La Ion Creanga, in “Amintiri din copilarie”, il vedem pe Mos Bodranga cantand la fluier, alaturi de Mihai Scripcariul. Aici hora este o tentatie (“o luam habanca prin cele sate, pe unde stiam ca se fac hori”).
La George Cosbuc, in “Nunta Zamfirei”, un adevarat poem coregrafic, hora marcheaza apogeul nuntii, momentul esential in viata satului. Poetul noteaza miscarea, asezand in centru “cercul”- roata. Retinem fermitatea contactului cu pamantul (“S-aduna cerc si iar se-ntind/ Si bat pamantul tropotind/ In tact usor”). Se simte din versuri gradarea ritmului (lin-sacadat-ropot), armonia imitativa redata de gerunziul “tropotand”.
La Liviu Rebreanu, chiar la inceputul romanului “Ion” atmosfera e incinsa, apasatoare (“soarele ingalbenit de necaz”, “zaduf”, “nourul de praf”), dar hora atrage intregul sat si acolo se vede patima eroilor, se vede ierarhizarea sociala dupa felul in care se grupau satenii dupa situatia lor materiala (primar, chiaburi, sateni instariti, dascalul pensionar, preotul, invatatorul). Acolo este de fapt scena vietii, unde colectivitatea este martor si comentator. “Duminica, satul e la hora. Si hora e pe ulita din jos, la Todosia, vaduva lui Maxim Oprea…” Ce clar sunt descrisi cei care alcatuiesc, de fapt, orchestra : ”Briceag cu obrazul culcat pe viaora, cu ochii inchisi isi sfaraie degetele pe struna si cantecul salta aprig, inflacarat”, Gavan, “tigan urat si negru” (canta la gorduna-contrabas).
Mai intalnim figuri de muzicanti la Zaharia Stancu, in “Descult” (“Lautarii – trei prapaditi” cu vioara, clarinetul si cobza, in fata carciumii), dar si la Titus Popovici in romanul “Setea” : Putu (trompeta) si Bobocut (vioara) erau in exercitiul functiunii la carciuma lui Labos.
Asadar, hora este la romani, o manifestare complexa a spiritualitatii si a retinut atentia scriitorilor nostrii, din cele mai vechi timpuri. Pitorescul ei, de multe ori a talcuit o realitate plina de dramatism. Ritmul launtric transmite impresia de forta retinuta, de vitalitate eterna. In hora, am vazut, isi dau intalnire istoria, conceptia de viata si temperamental popo-rului. Roata horei o putem confunda cu “rotatia lumii” care afirma valori fundamentale de viata. Prin aceasta tema vrem sa aratam dragostea si pretuirea statornica de care se bucura creatia populara. Acolo, la hora, se nasc poetii populari, cei care realizeaza strigaturi pe care le rostesc in toiul jocului. Ele sunt auzite si duse la alte hore, in alte sate – circuland prin viu grai si se perinda de la o generatie la alta. Culese de spacialisti ele devin o comoara a creatiei populare. Numai astfel ajungem sa identificam rapsodul cu universal pe care il canta, in raport cu patima dansatorilor ce formeaza hora. Sa vezi hora din “Lazareni” si sa o asculti pe Florica Bradu, Florica Ungur, Florica Duma, poti aprecia la adevarata valoare folclorul bihorean.
Texte de Teodor Curpas
