| |
Totul s-a jucat in Romania la asa-zisa „revolutie” si in primii ani ce au
urmat acestui eveniment complicat.
Fiecare om care se intereseaza de cele intamplate in decembrie ’89 in Europa
si mai ales in Romania, are analiza, opiniile si concluziile lui. Adevarul,
fiecare crede ca il are el. Adevarul adevarat? Doar Dumnezeu il stie pe
deplin; muritorii, specialisti sau amatori, il stiu doar partial. O data cu
trecerea anilor, cand cenusa evenimentelor din ’89 a inceput sa nu mai aiba
prea multi carbuni incinsi, aceste evenimentele au inceput sa devina istorie
si de-acum, informatiile sensibile altadata au devenit accesibile.
In
2004, mass-media politica occidentala a constatat ca unii actori ai acelor
evenimente sunt gata sa divulge principalele repere. In primul rand
serviciile secrete. Oficialii din acea perioada si „revolutionarii”
tin foarte mult la acreditarea in istorie a unei revolutii autentice in
decembrie 1989, neaose, tasnita din realitatile romanesti si facuta de
romani. Mi-ar placea si mie, dar se pare ca adevarul a fost altul! O data in
plus, ca popor, nu am fost la inaltimea momentului istoric. Nu noi ne-am
facut istoria in ’89, ci am indurat istoria pe care ne-au pregatit-o altii.
Si nu studii ale unor institute create cu prejudecati sau filme facute la
comanda vor putea schimba acest adevar. Nu am preten-tia de a cunoaste tot
adevarul, dar din ce-am reusit sa pun cap la cap, in mediile informate din
Occident despre „Revolutia romana” se cred urmatoarele:
•
inlaturarea de la putere a familiei Ceausescu a fost pregatita de marile
servicii secrete occidentale; nu-i iertau rusinea in care le-a impins
Caraman (spionul ce a speriat NATO), omul lui Ceausescu, si nici politica
interna represiva, precum si faptul ca toanele lui de independenta complicau
regulile jocului, deja complicate de reactiile Krem-linului, devenite
imprevizibile. Existau scenarii si variante atunci cand ungurii au decis sa
lase sutele de cetateni ai RDG aflati ca turisti in Ungaria sa treaca in
Austria, incalcand sacrosancta obligatie reciproca intre tari comuniste de
a-i returna in RDG.
•
sefii serviciilor secrete occidentale, potrivit reflexului format in
perioada „razboiului rece”, au temporizat trecerea la actiune pana la
Intalnirea la nivel inalt din Malta; acolo a fost locul unde, pe o furtuna
neobisnuita, in tangajul navelor marilor puteri, s-a obti-nut acceptul URSS
in ceea ce priveste debarcarea lui Ceausescu. Era o regula clara si fara
acest accept al marelui URSS, occidentalii nu mai desfasurau operatii de
anver-gura in estul „Cortinei de fier”. Inabusirea in sange a revolutiei
anticomuniste maghiare din 1956 si a „primaverii de la Praga” in 1968 erau
inca proaspete in mintea tuturor. Spre placuta lor surpriza, presedintele
Gorbaciov a lasat sa se inteleaga nu numai acordul sau, ci si ca va da chiar
o mana de ajutor la debulonarea lui Ceausescu. De ce si-a dat Gorbaciov
acordul? Din marea iluzie ca regimul comunist poate fi reformat sub
conducerea lui, ca lasand din brate un Ceausescu sau un Honneker, compromisi
prin regimul dogmatic si anacronic instituit in tarile lor, URSS va
recastiga influenta in aceste tari prin „glaznosti” si „perestroica” dupa
model gorbaciovian. (S-a vazut ulterior ca, chiar in Rusia, lasarea de lest
a scapat de sub control, iar ultimele valuri pe coama carora s-a catarat
Eltsin l-a maturat si pe Gorbaciov).
Dar,
revenind la decembrie ’89, acordul lui Gorbaciov a fost pentru debarcarea
lui Ceausescu, nu pentru trecerea Romaniei la capitalism. In acest sens
KGB-ului i s-a cerut sa se implice si sa vegheze. Genul acesta de politica -
jocul la doua capete - este tipic rusesc si e o moneda curenta in practica
serviciilor secrete. Sovieticii erau con-stienti ca deschizand „cutia
Pandorei” pot avea si surprize neplacute, iluzia lor a fost ca vor putea
tine lucrurile sub control. Va ramane pentru istorie amintirea unei multimi
de rusi, mai toti haidamaci, fara copii, ce subit au venit sa faca turism in
Romania si nu se mai lasau dusi din jurul Timisoarei. Acum se fac si filme
„artistice” cu acest subiect. Elementul important, ignorat de multi, este ca
si serviciile speciale occidentale, plus cel maghiar, aveau deja strategii
pregatite: una comuna, impartasita cu celelalte servicii si una mai parsiva,
cu interese mai speciale, nationale,
nu neaparat marturisibila altora, ci doar propriilor lideri politici la cel
mai inalt nivel.
Potrivit declaratiilor unui responsabil in Serviciile secrete franceze,
(facute in cadrul unei emisiuni pe canalul „ARTE” din Franta, in ziua de
25.02.04.), serviciile secrete occidentale au fost profund implicate in
organizarea evenimentelor din decembrie 1989 de la Timisoara: recrutau
romani din lagarele de transfugi din Austria si Germania dis-pusi sa se
implice in evenimente vizand rasturnarea regimului Ceausescu, tineau legaura
cu pastorul Tőkés,
organizau retele in Romania, etc.
Inca
de atunci serviciile maghiare erau pregatite sa-i incurajeze in cazul in
care romanii, imbatati de idealuri descatusate, vor manifesta elanuri de
reunire cu Basarabia. Translatia aceasta spre est a „revolutiei romane” ar
fi convenit de minune maghiarilor; ar fi justificat o anumita strapungere
spre est a Ungariei, un drept al ei de a se interesa de maghiarii din
Harghita si Covasna. Macar atat, intrucat era evident ca opinia publica
internationala si marile puteri nu erau dispuse sa accepte refaceri
nostalgice de tip „Ungaria Mare” sau „Romania Mare”. Romanii s-au balbait,
au avut alte prioritati, nu au stiut sa castige inima basarabenilor, iar
acestia la randul lor, la nivelul omului infor-mat si pragmatic (nu al
romanticilor nostalgici), nu vedeau interesul „unirii a doua saracii”, iar
la nivel de sefime, au preferat si prefera sa conduca o tara cu avantajele
pe care le dau functiile si protocolul la nivel de tara; in urma unei uniri
cu Romania sefimea prezidentiala si guvernamentala a Republicii Moldova ar
fi mult redusa si, evident, coborata la nivel de judet. Evenimentele de la
Targu Mures au speriat si au reinviat sensibilitatile tuturor, pe plan national
si international. Ca atare, Ungaria a trebuit sa ia act ca scenariul de
strapungere de influenta rapida spre Harghita si Covasna trebuie temporizat,
dar ideea a fost pastrata si urmarita cu tenacitate prin alte mijloace.
Pozitionarea Ungariei este evidenta: pe cale pasnica, in cadrul unei „Europe
a regiunilor” maghiarii din Ungaria si cei din cele trei judete din
Transilvania pot lucra la implementarea acestui proiect. Mutarile au fost de
succes si in 2006 se putea constata cu ochiul liber: Ungaria (cu sprijinul
Austriei) a pus mana pe economia Transilvaniei, (inclusiv imobiliarul), iar
unul din „coridoarele” spre dragile judete cu populatie majoritara de
origine maghiara este autostrada Bechtel, zic gurile rele. (Parerile celor
ce s-au exprimat in diferite capitole ale cartii punand la indoiala tezele
oficiale romanesti privind „revolutia romana” si urmarile ei, se confirma).
In realitate, mai putin orgoliul frontierei, ungurii vor stapani in curand
Transilvania si vor avea un cuvant de spus in Romania. Ajutati de
instrumente eficace, incepand cu UDMR, trecand prin banci si nu in ultimul
rand cele subtile, deghizate, rasucitoare de minti (ca unele activitati ale
structurilor in spatele carora se afla miliardarul Soros), iar impreuna cu
alti straini, in cardasie cu abjecta oligarhie romana compradora vor stapani
tara, jefuita si vanduta „en-gros si cu amanuntul”.
De
intrat, vom intra si noi curand in mod formal in UE, nu neaparat pentru ca
meritam, ci din ratiuni geo-politice si pentru ca suntem o piata interesanta
dupa ce ni se vor diminua si mai mult modestele posibilitatile de export ce
ne-au mai ramas. Vom intra pentru ca suntem destul de in Europa geografica
si exista un interes strategic din partea Occidentului de a avansa compact
in zona de influenta, cat mai aproape de zona mare-lui URSS, redevenit
RUSIA. Vom intra in UE mai saraci decat au intrat portughezii (vom intra
doua Romanii, a imbogatitilor si a saracitilor, iar tara, in ansamblul ei, o
entitate subdezvoltata”. O data intrati se vor deschide perspective pentru
noi dezvoltari. Serviciile secrete romanesti, ceea ce indeobste se numeste
„Securitatea”, oamenii care au lucrat la aceasta institutie, nu au disparut
(in afara de trecerile in nefiinta ineluc-tabile), ci doar s-au repliat si
adaptat la noile conditii. In timp ce „revolutionarii” si arivistii se
certau in interminabile sedinte in CPUN si apoi in FSN, „baietii” s-au pus
pe facut avere. Ei au priceput repede ca Romania va trece la un capitalism
dur, unde doar banul va conta, iar valorile se vor mima.
Spre
deosebire de ceilalti membrii ai societatii romanesti ale caror economii
personale nu reprezentau cine stie ce, securitatea avea bani (unii spalati,
altii oculti). Sa nu se uite ca banii lui Ceausescu, banii intreprinderilor
de comert exterior ai securitatii au fost multi, dar n-au putut fi gasiti.
Nu putini securisti aveau bani de pornit afaceri pe picior mare. Atunci, in
1990, 100 $ era ceva, 1000$ era o suma mare.
Solidaritatea si intr-ajutorarea au functionat,
mai abitir acum cand rivalitatile de altadata nu mai aveau obiect. In plus,
SRI-ul, SIE si celelalte structuri informative nu s-au facut pe locul gol,
ci au fost cladite pe osatura vechilor servicii, cu pastrarea unui numar
important din „cadrele de baza” ale multitentacularei securitati. Capii
serviciilor au fost schimbati de cateva ori, nu si cei din „activul de
baza”, deveniti onorabili ofiteri de informatii si contrainformatii. Noile
structuri si-au pastrat obiceiurile securitatii de alta-data, indeosebi
obiceiul de a se considera stat in stat, deasupra vulgului - inclusiv ca
nivel de trai - de a sustrage controlului politic un numar de cooperari
sensibile cu ser-vicii straine nefavorabile Occidentului, de a juca la doua
capete, de a pastra relatiile si retelele traditionale, mai ales cu
serviciile arabe, atat de utile (indeosebi cele formate din fostii studenti
straini in Romania, ajunsi oameni importanti in tarile lor) si care de multe
ori au obligat serviciile secrete ale marilor puteri sa ia in seama
„Securitatea”, desi era serviciul secret al unei tari modeste dupa
standardele generale.
Strategia s-a dovedit desteapta si aducatoare de mari avantaje pentru
Servicii si pentru cei legati de ele prin interese comune. Ea a fost insa
dezastruoasa pentru credibilitatea institutiilor romanesti si pentru
imaginea tarii.
Noile servicii au infiltrat tot ceea ce conta si prezenta un interes
cat de cat in tara aceasta. (N-a scapat nici un domeniu de activitate, nici
macar mass-media, asa cum a iesit la iveala in vara anului 2006). Dupa ce au
facut avere securistii, deveniti moguli si oligarhi, nu s-au mai multumit
sa-si trimita in politica oamenii lor de paie (de multe ori tinerei cu cas
la gura, dar talentati, introdusi si crescuti de mici in afaceri tenebroase,
buni de gura si cu tupeu), ci au inceput sa intre ei insisi in politica.
Grupului de securisti descurcareti (ca au fost si unii ce au ramas de
caruta) li s-a adaugat de la inceput un numar de activisti ai PCR, precum si
ai UTC si UASR, atat la nivel central, cat si la cel local. Acum fojgaiesc
peste tot si orice forte „democratice” ar veni la putere trebuie sa
compozeze cu ei, cu odraslele, ginerii, cumnatii si prepusii lor, deveniti
„prosperi oameni de afaceri”. Mafia si serviciile secrete arabe s-au
imbarligat cu mahari din Romania, au trimis in Romania agenti, deveniti prin
coruptie mari oameni de afaceri ce au sponsorizat pe fata principalele
partide politice. Trist, celebrul Omar Hayssam, a facut avere in Romania
prin coruptie, a fost privilegiat la numeroase privatizari (intre care si
IPRS Baneasa), a fost omul PSD-ului si nu numai. Presedintele Ion Iliescu nu
ezita la vizite in strainatate sa-l ia in avionul
sau ca mare investitor.
In
schimb, arabul a fost generos cu partidul domnului Adrian Nastase si in
campania electorala, inclusiv pentru presedinte, in 2004. Ca orice mafiot
prevazator, Hayssam nu si-a pus ouale intr-un singur cos, ci a contribuit si
la sponsorizarea campaniei domnului Traian Basescu. Prevederea, mama
intelepciunii! Adrian Nastase avea partial dreptate cand in felul lui ironic
inconfundabil, (in realitate, mistocaresc) spunea „Hayssam a fost un bun al
intregului popor”. (Nu a fost al intregului popor, ci al multor grupuri de
interese si granguri romani, indeosebi din cei care conteaza pe scena
politica roma-neasca si au putere de decizie).
Ajuns „presedintele tuturor romanilor” domnul Traian Basescu s-a lasat
imbrobodit de aceste servicii, mai ales dupa ce l-au ajutat sa scape cu fata
curata si sa devina marele erou eliberator al jurnalistilor luati ostatici
in Irak. A aparut insa un hic, atunci cand generosul om de afaceri sirian
s-a dovedit a fi in spatele rapirii jurnalistilor. Nu s-a putut evita
inculparea lui si trimiterea in judecata. Cunoscatorii erau curiosi sa vada
cum va fi iertat si scapat Hayssam, „binefacatorul” atator mari si influenti
mahari romani. Au avut raspunsul in iulie 2006, cand sirianul, devenit si
roman, s-a carat pe sest din tara. S-a dovedit astfel fara jena, cu cinism,
in fata unei tari intregi, ca acele complicitati de care vuieste presa intre
oamenii din lumea politica, servicii secrete infil-trate cu agenti dubli,
dar mai ales procuratura, justitie, politie nu sunt povesti, ci cruda
realitate romaneasca. Pe fondul ancestral de inconstienta, coruptie,
comoditate, incompetenta, plus prostia (da, da, prostia) ce niciodata nu se
recunoaste a dus la „pierderea fetei factorilor de raspundere” si practic la
umilirea grava a tarii.
In concluzie, se cerne ideea ca Hayssam a pus la bataie sume colosale pentru
a cumpara complicitati. Demersurile lui de a iesi din inchisoare si de a
pleca din tara au fost privite favorabil de grupuri de interese jenate de
relatiile pe care le-au avut cu el. Este de netagaduit ca, anchetat in
Romania, Hayssam ar fi fost incomod pentru multi. Nimeni nu putea fi sigur
de ce „ar fi dat din el” daca ar fi fost „strans cu usa” sau uitat in
inchisoare. Facea parte dintre cei pe care „Securitatea” in anchetele sale
ii batea de doua ori: prima data mai cu mila, doar cat sa fie convinsa ca
spun sincer tot ce stiu, iar apoi dur de tot, sa taca, nu cumva sa mai spuna
si altora adevarul.
(continuare in numarul viitor) |
|
