TRIBUNA NOASTRA
NR. 53 APRILIE - IUNIE 2006

Evangheliilor scrise de Filip, de Vartolomeu, de Toma, de Maria Magdalena etc. li s-a adaugat, nu cu multa vreme in urma, “piesa de rezistenta” a scrierilor apocrife, Evanghelia dupa Iuda, careia Biserica i-a rezervat, evident, o primire rece. Pe de o parte, atitudinea acestei institutii seculare nu prea are de ce sa surprinda: trecutul ei este plin de erori si de orori care i-au fragilizat substantial autoritatea si credibilitatea morala, dar care par s-o lase, si ele, la fel de rece. Giordano Bruno, Galileo Galilei, cavalerii templieri, catarii, lumea musulmana, populatiile amerindiene, cohorte de “eretici” - ca sa nu mai vorbim de “poporul ales” -, au platit scump, in timp, pentru faptul ca gandeau, simteau si se rugau altfel decat prevedeau normele sau “standardele” crestine. Pe de alta parte, totusi, rezistenta brutala a Bisericii in fata acestei ultime descoperiri socheaza si revolta. Cum este posibil ca astazi, la ani lumina de la glorioasele cruciade si episoade inchizitoriale, intr-o epoca pe care o vrem evoluata, civilizata, capii bisericilor crestine sa propovaduiasca deschis, fara nici o strangere de inima, anti-semitismul? Fiindca - sa nu ne imbatam cu apa rece! - Iuda inseamna, in imaginarul crestin, Israel. Iar daca Iuda este “vinovat”, si poporul sau este vinovat. Nae Ionescu scria in 1934 ca “Iuda trebuie sa agonizeze, sa sufere” pana in veacul veacului pentru ca l-a vandut pe Iisus. Chiar daca in filigran stau vorbele lui Pascal - “Iisus va agoniza pana la sfarsitul lumii” -, vede cineva vreo diferenta intre vorbele logicianului roman si comentariile sau declaratiile care, de la publicarea Evangheliei dupa Iuda, se napustesc peste noi, crestinii, de la cel mai inalt nivel al ierarhiei ecleziastice?

Primele secole ale crestinismului trebuie sa fi fost deseori scurtcircuitate de idei teologice, filosofice si politice dintre cele mai indraznete. In 325, la Conciliul de la Niceea, la indemnul imparatului Constantin (si in conditiile in care inca din secolul II lumea crestina nu avea ca punct de reper decat cele patru evanghelii care ulterior au fost canonizate), aproape 30 de evanghelii vor fi indepartate de atentia publicului. In 367, in fata avalansei de texte dedicate lui Iisus, Atanasie din Alexandria incearca sa puna in ordine o lista care sa sistematizeze materialul deja existent, lista pe care Conciliul din Cartagina o va ratifica in 397.

Evanghelia dupa Iuda, text cainit, scris intr-un dialect copt (in dialectul sahidic, specific sudului Egiptului), pare sa dateze din secolul III sau de la inceputul secolului IV. Aparuti in jurul anului 159, cainitii (adoratori ai lui Cain si ai Sodomitilor) au vazut in Iuda un initiat care l-a tradat pe Iisus la cererea acestuia, pentru ca lumea sa fie mantuita. Sfantul Irineu a acuzat aceasta “istorie fictiva” de erezie. In Contra ereticilor, episcopul de Lyon ii infiera pe cainiti care ”declara ca Iuda tradatorul era la curent cu aceste lucruri si ca el singur, cunoscand adevarul ca nimeni altcineva, a implinit misterul tradarii.” In al sau Panarion, Epifanie din Salamina asaza, la randu-i, aceasta evanghelie in seria scrierilor produse de secta gnostica a cainitilor. Din perspectiva gnostica, demiurgul (creatorul) este un dumnezeu rau, care se face vinovat de imper-fectiunea lumii. Profund influentata de doctrina gnostica, “secta” cainitilor credea asadar ca numai Iuda a cunoscut misterul crearii omului, motiv pentru care a acceptat sa-l vanda pe Iisus pentru a face un serviciu umanitatii, pentru a o impaca cu Dumnezeu. Iuda pare sa fi fost singurul discipol gata sa acceada la cunostinte superioare; Iisus i-a revelat misterele Imparatiei cerurilor, dar discipolul trebuia sa plateasca scump revelatiile divine: ura eterna a intregii suflari crestine. Insa premiul este infinit mai mare decat plata: in schimbul suferintelor sale, Iuda va “cunoaste misterele Imparatiei”.

Mostenirea lui Iuda
Borges vazuse candva in Iuda umbra lui Mesia: daca Dumnezeu a trebuit sa indure umilinte si moartea pentru ca lumea sa fie salvata, atunci poate ca adevaratul Mesia a fost tacutul Iuda. In Trei versiuni ale lui Iuda din 1944, scriitorul argentinian nota ca “Iuda este intr-un fel imaginea lui Iisus” (“Judas refleja de algún modo a Jesús”). De la Dépêche Mode si Judas Priest la Cypher-Judas din Matrix, de la Origene, Abélard, Dante, Thomas More, Shakespeare, Leibniz, Rousseau, Feuerbach, Heine, Hölderlin, Nerval, Hugo, Borges, Maurras, Claudel, Kazantzakis, Bulgakov, Eric-Emmanuel Schmitt in literatura si filosofie, la Giotto, Duccio, Dürer, Caravagio, Rembrandt in pictura sau Bach in muzica, Iuda a cunoscut zeci si zeci de fete, de interpretari - de la cele mai indraznete, mai provocatoare, mai conciliante (prevestind, parca, viziunea cainita asupra lui Iuda), pana la cele “clasice”, oarbe, implacabile si insensibile (sau unilateral sensibile).

In zilele noastre, dupa ce National Geographic Society a publicat textul buclu-cas, masina mediatica s-a pus in miscare cu o sprinteneala uluitoare, depasita, poate, numai de ritmul si de agresivitatea declaratiilor venite din partea celor mai inalti reprezentanti ai clerului contemporan. Insa, in timp ce presa si comunitatea stiintifica internationala se straduie sa vorbeasca de “reabilitarea discipolului blestemat”, Biserica ramane - impasibila fidelitate! - devotata preceptelor dupa care se conduce de doua mii de ani. Caci, in timp ce profesorul canadian Craig Evans (de la Acadia Divinity College) vede in Evanghelia dupa Iuda un text care “a prezervat informatii venite din primul secol” crestin, care pun intr-o lumina noua relatia dintre Iisus si Iuda, Marvin Meyer, profesor la Chapman University,

California, si membru al echipei de traducatori ai Evangheliei, vrea sa creada ca acest text poate distruge, in sfarsit, “imaginea lui Iuda, evreul diabolic” (sa nu uitam insa ca Iuda nu era singurul evreu printre apostoli; e drept ca era singurul iudeu, restul fiind galileeni, dar in acest caz generalizarea Iuda=Iudeea=Israel este cu atat mai vicioasa si mai nedreapta). Acest manuscris poate fi considerat o evanghelie (adica o veste buna), adauga Meyer, in sensul ca poate ajuta la distru-gerea imaginii unui “Iuda diabolic”, sursa primara a antisemitismului religios. Condamnat pe veci pentru gestul sau “iresponsabil”, Iuda este, de doua mii de ani, cel mai fidel client al Infernului (Dante dixit!). Iisus insusi a deplans soarta nefericitului apostol: “Vai acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela de nu se nastea.” (Matei, 26:24) Dar vorbele acestea, o spusese si Papa Ioan Paul al II-lea in cartea sugestiv intitulata Entrez dans l'espérance, nu trebuie intelese ca “o condamnare eterna” a lui Iuda (si a poporului sau), ci ca un regret profund, ca o compasiune dincolo de gest si vorba, pe care prestiinta lui Iisus le punea la temelia actului lui Iuda. Ceea ce crestinatatii ii este, bineinteles, imposibil.

Vestea  cea  rea
In predica de Paste, Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury, persifla “fascinatia” omului zilelor noastre in fata “sugestiilor conspirationiste si manipu-latoare” care clatina “baza istorica a credintei”. Evanghelia dupa Iuda si suratele ei apocrife au fost infierate ca fiind “comunicate de presa putin convingatoare, emanand de la nu stiu ce sursa oficiala si a caror intentie ar fi ascunderea adevaratei istorii”. Am putea intreba si noi, impreuna cu jurnalistii de la La Croix: despre ce “baza istorica a credintei” este vorba? Unde trebuie cautata? Cine ne-o garanteaza?

In foarte voalata aluzie la Evanghelia dupa Iuda, strecurata in slujba din Joia sfanta, Papa Benedict al XVI-lea aprecia ca Iuda “il dramaluieste pe Iisus dupa categoriile puterii si ale succesului: pentru el, doar puterea si succesul sunt realitati, iubirea nu conteaza”. Discipolul deicid este “avid” – “banii sunt mult mai importanti decat comuniunea cu Iisus, mai importanti decat Dumnezeu si dragostea Lui” -, “mincinos” si unealta a urii – Iuda, a adaugat Papa, trimite cu gandul la “obscurul mister al refuzului” iubirii.

La randul sau, Alexis II, Patriarhul Bisericii ortodoxe ruse si-a mustruluit supusii dupa cum se cuvine: “Aceasta lucrare nu trebuie sa va induca in eroare”, a tunat inaltul prelat; aceasta descoperire tarzie are la baza “doctrine eretice” proprii secolelor II si III dupa Iisus Hristos, in contextul in care crestinismul a cunoscut deja destule tentative de semanare a indoielii in inimi.

Intr-un interviu acordat postului Radio Vatican, Marc Leroy (de la Scoala biblica din Ierusalim) arata ca primele comunitati crestine s-au dezvoltat in paralel cu comunitatile gnostice, care au dezvoltat un invatamant ezoteric (numai anumiti initiaiti pot ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu); gnosticii au ca scop eliberarea sufletului de corp (spre a-l cunoaste pe Dumnezeul cel bun; in caz contrar, individul ramane sub tutela Dumnezeului cel rau). “O particularitate a miscarii gnostice, asa cum se poate vedea si in Evanghelia dupa Iuda, este reluarea unui anumit numar de personaje care au fost condamnate in Vechiul Testament si incercarea de a le reabilita. Este cazul lui Iuda in Noul Testament, dar in Vechiul Testament este cazul lui Cain; este cazul fratelui lui Iacob, Isaia; este cazul lui Core, care s-a razvratit impotriva lui Moise.” Marc Leroy crede ca aceste evanghelii ar trebui sa-l faca pe crestin sa se intrebe (pentru a cata oara?): “de ce   l-a tradat Iuda pe Iisus?” Poate pentru ca acesta din urma “nu era acel Mesia politic” pe care Iuda il astepta? Dar Iisus insusi pare sa recuze in repetate randuri statutul sau religios (ceea ce ar nuanta “mesianismul enigmatic al lui Iisus”, afirma profesorul Leroy).

De ce Biserica respinge cu atata indarjire aceste evanghelii? Din “lene intelectuala”, raspunde reputatul coptolog genevez Rodolphe Kasser (care a condus echipa de traducatori), din impulsul de “a nu schimba nimic in ceea ce au crezut dintotdeauna”: “O buna cunostinta, adauga Kasser, mi-a spus ca este impotriva acestei descoperiri pur si simplu pentru ca nu-i place ideea ca Iisus si Iuda au complotat impreuna.” Biserica ar trebui sa priveasca insa cu mai multa responsabilitate textele care sunt inca descoprite: “Nu te poti multumi sa spui: nu serveste la nimic sa tii cont de aceste texte, pentru ca stim deja tot.”  Si cu toate acestea, noua lumina in care ni se prezinta Iuda Iscarioteanul “nu are consecinte teologice majore”, apreciaza Kasser. In total dezacord cu Papa, profesorul genevez vede in Iuda nu o fiinta insetata de bani si de putere, ci de dorinta de a sti mai mult, tot mai mult. “Pentru el, ca pentru toti gnosticii, cunoasterea este cea care aduce mantuirea”. Poate ca secolul XXI va fi mai ingaduitor cu Iuda. Poate ca, pana la urma, i se va face dreptate. Pana atunci insa, Evanghelia dupa Iuda ramane “un martor pe care nimeni nu vrea sa-l asculte”.

Paradoxuri
Sa cercetam mai indeaproape Noul Testament in cautare de raspunsuri la anumite intrebari. De ce Iisus a incredintat punga de bani lui Iuda, daca nu avea incredere in el? Iar daca sacrificiul lui Iisus facea parte dintr-un plan divin, cum putea Iuda sa dispuna de el insusi si de misiunea care i se acordase? Fie ca luam in considerare varianta necanonica - “Ii vei depasi pe toti, caci tu esti cel care va sacrifica vesmantul care ma acopera” -, fie ca citim varianta canonica – “Ceea ce faci, fa mai curand” (Ioan, 13:26), discipolul nu are posibilitatea de a alege.

Dar intrebarea de capatai este: ce a fost, de fapt si de drept, intre Iisus si Iuda?

Inainte de predica de pe munte, aflam din Evanghelia dupa Luca, Iisus ii cheama pe ucenici la Sine si-i face Apostoli. Cel din urma este Iuda Iscarioteanul, care, ni se spune, “s-a facut tradator” (Luca, 6:16). In varianta franceza, Luca “devint traitre” (in treacat fie spus, s-a facut tradator are un sens pasiv si nu unul activ, ceea ce face ca varianta romana sa se apropie de cea franceza, in care a deveni / a se face sau a fi facut, desemnat implica fara doar si poate ideea de fatalitate, de predestinare, de schimbare de stare: Iuda devine, in ambele texte, ceva ce nu era). In evangheliile canonice, Iisus isi anunta moartea de cateva ori - pentru prima oara, spre exemplu, in Evanghelia dupa Matei: “De atunci a inceput Iisus sa arate ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrani si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis, si a treia zi sa invieze” (Matei, 16:21) -, insa numai atunci cand momentul se apropie, Iisus isi previne ucenicii ca va fi tradat: “Adevarat, adevarat va zic voua ca unul dintre voi Ma va vinde.” (Ioan, 13:21). Stiind ca va fi vandut - “Iisus stia de la inceput cine sint cei ce nu cred si cine este cel care Il va vinde” (Ioan 6:64) -, Iisus nu-l lasa pe cel vizat sa inteleaga ca, daca vrea, poate refuza misiunea ce i se pregateste. Ca si ceilalti discipoli, Iuda poate alunga demonii si vindeca bolnavii. Astepand sa primeasca “duhul adevarului” (Ioan, 14:17) sau ca imparatia sa le fie randuita (Luca, 22:29), discipolii primesc aceleasi invataminte. Pana la un punct, asadar, apostolii au aceeasi evolutie. Si totusi, dintre toti, numai unul, ultimul adaugat la turma va trebui sa vrea, va trebui sa poata sa-si vanda Invatatorul. In consecinta, intrebarea care se pune nu este De ce Iuda l-a vandut pe Iisus?, ci De ce Iuda? Fiindca cineva trebuia sa-L vanda pentru ca scriptura sa se implineasca. De ce nu a fost sa fie Simon zis Petru? De ce nu Andrei? Sau Iacov? Ori Ioan? De ce nu Filip? Sau Vartolomeu? Ori Toma? De ce nu a fost Matei vamesul? De ce nu Iacov al lui Alfeu? Sau de ce nu Levi ce se zice Tadeu? De ce nu Simon Cananeul? De ce Iuda?

Iar daca discipolul din Iscariot nu face decat sa implineasca voia lui Dumnezeu, in ce consta “pacatul” lui? De ce sa vorbim de “pacat” atunci? In Evanghelia dupa Ioan, Iisus afirma ca “stie” pe cei pe care i-a ales, ca stie ca unul dintre cei 12 este “diavol” (Ioan, 6:70). Iata si scena - profund incarcata simbolic - in care Iisus il desemneaza pe “tradator”: “Acela este, caruia Eu, intingand bucatica de paine, i-o voi da. Si intingand bucatica, a luat-o si a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Si dupa imbucatura a intrat atunci satana in el. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fa mai curand.” (Ioan, 13:26,27) Asadar, nu Iuda cel de toate zilele, ci un Iuda posedat de demon, un Iuda desemnat sa fie tradator poate sa puna capat vietuirii pamantesti a lui Iisus si sa-I deschida portile Imparatiei Tatalui. A-l acuza pe Iuda ca a facut ce i s-a cerut este, de fapt, a-L tine pe veci pe Iisus prizonier trupului si conditiei lumesti, a-L obliga sa ne duca de-a pururi in spate pacatele si neputintele (ce chilipir pe noi, pacatosii, un Sisif divin de serviciu arogantei si ignorantei noastre!), a-L tine aici, printre noi, doar-doar orbii nostri ochi L-or vedea intr-o zi... Doar ca destinul Lui era altul. Si in nici un caz nu ne este dat noua, oamenilor, sa-l “modelam” sau cosmetizam dupa cum ne place sau dupa cum ne taie capul. Petru insusi le spune “fratilor” ca “trebuia sa se implineasca Scriptura aceasta pe care Duhul Sfant, prin gura lui David, a spus-o dinainte despre Iuda, care s-a facut calauza celor care L-au prins pe Iisus.” (Fapte, 1:16)

Este Iuda de invidiat? Ar fi putut oricare altul din cei 11 apostoli sa-si duca misiu-nea pana la capat? Sau ar fi vrut? Greu de spus - si oricum fara importanta. Si Petru a fost incercat de diavol: cand discipolul il “dojeneste” pe Iisus si-I cere sa se crute, Invatatorul ii raspunde: “Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Matei, 16:23) Si tot Petru este cel care, gandind iarasi omeneste si nu dumnezeieste, s-a lepadat de trei ori de Iisus, desi stia foarte bine ca cel pe care il renega in crucea noptii era Mesia. “Vini”, desigur, minore, atata timp cat Petru nu l-a omorat pe Iisus. Candva, insa, Hristos le spusese ucenicilor: “Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie.” In scena dezvaluirii identitatii vanzatorului, simbolul-cheie este bucata de paine. Iar misterul ei este ceea ce-i uneste cu adevarat pe Iisus si pe Iuda. Atunci cand se angajeaza, in fata preotilor, sa recladeasca templul in trei zile, Iisus nu vorbea de templul acela, ci de trupul Sau. Trupul Sau schingiuit si insangerat, trupul Sau scuipat, pus pe cruce si inviat a treia zi - iata templul de care vorbea Fiul Omului. Dar inainte de aceasta, trupul Sau - “painea vietii” (Ioan, 6:48), “painea care se coboara din cer”, “painea pe care o voi da pentru viata lumii” (Ioan, 6:50) - a fost simbolic oferit lui Iuda. Putea discipolul sa-L refuze? In numele cui? In numele a ce? Merita ura oarba cu care pioasa crestinatate avea sa-l trateze pe “tradator” un asemena sacrificiu? Nici vorba! Caci oricat de greu ne-ar veni noua, piosi crestini ce ne aflam, sa intelegem, Iuda a crezut in vorbele Mantuitorului. “Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele lui, nu veti avea viata in voi”, isi avertizase Iisus apostolii (Ioan, 6:53). “Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica” (6:54), “ramane intru Mine si Eu intru el” (6:56), avea sa adauge cel ce se pregatea sa se sacrifice pe Sine pentru noi, oamenii.

Traitor in Nazaretul Galileii, steaua lui Iisus stralucise candva peste Betleemul Iudeii si avea sa apuna (pentru trei zile doar) in Ierusalimul aceleiasi provincii palestiniene. De la nastere pana la moarte, intre Galilea si Iudeea, destinul lui Iisus a fost sa sufere si sa iubeasca: trebuie sa iubesti ca sa accepti sa suferi si trebuie sa suferi ca sa cunosti adevarata iubire. Si atunci, poate ca nu degeaba drumul lui Iuda Iscarioteanul (originar din Iudeea) a trebuit sa se incruciseze cu cel al lui Iisus Nazareeanul; fiecare avea de purtat o cruce : unul a sfarsit pe cruce, celalalt in streang. Aparent, nu-l poti iubi pe unul fara sa nu-l urasti pe celalalt. Iar intre ei doi si intre ei si noi nu sta decat o farama de paine. Cine are curajul sa o iroseasca?