TRIBUNA NOASTRA
anul 9 • nr. 52, ianuarie - martie 2006

Dau o capsuna pentru integrarea in Europa!
Cornelia Trandafir

De 16 ani romanii asteapta o viata mai buna. Zbatand-se in traiul de zi cu zi, ei viseaza stabilitate, siguranta zilei de maine, locuri de munca. Si daca doar ar vi-sa, nu ar fi nimic, dar spera, spera cu disperarea condamnatului. Unii au izbutit sa se descurce: o casa mai mare, o masina mai buna, munci mai bine platite. Dar pana si ei tremura la gandul ca maine ar putea ramane fara slujbe, ceea ce ar atrage dupa sine in cadere si celelalte piese ale dominoului.

Pana acum, viitoarea integrare in UE a Romaniei nu inseamna decat preturi pe masura. In naivitatea lor, multi spera, ca, la momentul integrarii, UE va impune angajatorilor si salarii aliniate la cerintele lor, nu numai preturi. A le explica faptul ca nimeni nu va avea acest interes, este ca si cum ai vorbi peretilor. Argumentele mele (destul de cuminti, nu sunt nici eu un profesionist in ale eco-nomiei) cum ca daca salariile romanilor ar fi aliniate la cele ale membrilor Co-munitatii Europene, acestia n-ar mai avea mana de lucru ieftina la cules capsuni, ingrijit copii sau batrani, n-au convins pe nimeni. Mi s-a raspuns ca nu e logic, ca nu e normal, de parca eu as fi zis ca trebuie sa fie logic sau normal. Nu e! dar pare o succesiune fireasca la ceea ce se intampla in prezent. Femeile isi lasa copiii in grija barbatilor sau a bunicilor si pleaca de acasa sa aiba grija de copiii altora sau de bunicii altora. Barbatii dau o fuga prin Europa, doar-doar or gasi ceva de lucru la o capsunarie sau vreo casa in constructie. De ce cred ro-manii ca cei care sunt inaintea lor cu un pas sau doi ii angajeaza? Pentru ca vor-besc foarte bine limbile tarilor pe unde cauta de lucru? Ca sunt mai frumosi, mai destepti sau mai civilizati? Nu! Pentru ca sunt ieftini! Ieftini si disperati.

Un fapt divers povestit de un fost capsunar: pe “plantatie“ erau romani si polo-nezi, care lucrau cot la cot pentru 300 de euro pe luna fiecare. Polonezii au facut scandal ca la ei in tara ar fi castigat ceva mai bine pentru o munca la fel de grea. Romanii au tacut pentru ca nu au avut nimic de zis. Ei nu aveau salarii mai mari in tara lor, multi dintre ei luasera candva o “ordonanta” pe care o chel-tuisera de mult, asa ca nu mai aveau nici o alta sursa de venit. Si atunci, patronii au decis sa le mareasca salariile. Numai polonezilor. Pentru romani era oricum mai mult decat puteau spera in tara lor.

O fosta colega urmeaza sa plece in Italia sa aiba grija de o familie de batrani. Isi lasa acasa fiica, adolescenta, si sotul, care va pleca si el la munca, ceva mai tar-ziu, undeva prin Europa. Adolescenta noastra avea deja un cercel in nas, unul in buric si un tatuaj ceva mai jos de linia taliei. La intrebarea: cu cine va sta «copilul» cand tatal va pleca, mi s-a raspuns «singura!». Ce drama se va naste de aici, care va fi urmarea, nimeni nu stie. Pentru plecare, fostei mele colege    i-au trebuit zeci de documente si 500 de euro. Femeia e la locul ei si cam spe-riata de viata. Povestea aceasta va fi cu siguranta aventura vietii ei, caci pleaca in total necunoscut. Fiul batranilor de care va avea grija (pe care nu l-a vazut in viata ei) o va astepta intr-o gara. Intre timp, ea invata limba italiana si incearca sa-si invinga disperarea si teama sub un zambet increzator. Asta-i viata!

Romanii povestesc mult despre aventurile lor prin Europa. Cel putin cei cinstiti, plecati de acasa cu scopul clar de a trimite bani in tara spre a-si intretine fami-liile. Viata grea, dorm prin baraci, sunt tratati mizerabil, dar se lupta sa supra-vietuiasca muncilor grele si indobitocitoare cu gandul la familiile lor. Cei care doar stau acasa si asteapta sa vina banii dintr-o parte sau alta, fac comparatii: “Ia uite, Gigel a fost la cules capsuni si a venit acasa dupa trei luni si si-a pus gresie in baie!”, “uite la Costel, asta care sta pe scara cu noi, a fost plecat la munca si dupa ce s-a intors acasa si-a luat masina” si tot asa; exemplele con-tinua in cascada, o poveste de “succes” antrenand o alta. La sfarsit de tot, vine intrebarea: “dar voi, astia care ati plecat in Canada, de ce nu trimiteti bani mai multi? De ce nu veniti mai des?” Si ca om de buna credinta, incerci sa le explici ca nu dormi intr-o baraca de  carton, ca nu ai venit aici sa stai trei luni si sa pleci, ca ai venit aici sa-ti faci o noua viata si ca nu te-ai mai intoarce pentru nimic in lume. Cum adica? Pai adica nu as mai fi in stare sa mai astept inca 16 ani sa se schimbe ceva, nu as mai fi in stare sa traiesc asteptand fara speranta sa am o viata mai buna, iar dorului de parinti si de prieteni ii pun in balanta faptul ca daca astazi vreau sa muncesc, e sigur ca intr-un sfert de ora gasesc ceva de lucru, chiar daca trebuie sa spal vase sau sa strang de pe mese. Asta iti da incre-dere ca maine poti s-o iei de la capat, ca undeva, poate mai departe de gresia si masinile capsunarilor, te asteapta, daca nu o viata mai buna, macar o existenta mai sigura.

Mondializarea mea
Vasile Radu
 

La acest inceput de 2006 am “consumat” deja 5% din secolul XXI, iar unele schimbari pe care aceasta ni le aduce sunt pe cale, zi cu zi, de a ne transforma viata personala. Cinci dintre ele mi se par semnificative :

1. Terorismul poate sa loveasca oriunde si oricand. Ce mai ramane din senti-mentul occidentalilor de a trai intr-o pace deplina ? In orice caz, nu mai mer-gem oriunde in vacanta !

2. Internetul este practic si la indemana tuturor. Modul nostru de a comunica, de a avea acces la informatie, de a crea relatii, de a consuma si de a ne distra sunt pe cale de a fi remodelate si reconcepute.

3. Punem la dispozitia copiilor nostri, incepand chiar de la varsta de 8 ani, telefoane mobile, iar relatiile lor cu ceilalti trec din ce in ce mai putin prin intermediul nostru.

4. In momentul de fata, in Europa si in America de Nord numarul femeilor cu studii superioare este net superior barbatilor. Mixitatea prin tot si din orice este evidenta. Se spune chiar ca urmatoarea alegere prezidentiala americana se va disputa intre Hillary Clinton si Condoleeza Rice. In Franta, de exemplu, can-didata favorita a militantilor Partidului Socialist este Segolène Royal.

5. China si India sunt de acum incolo motoarele cresterii economice mondiale. Chiar Europa, obosita, risca marginalizarea si o mare parte din joburile noastre risca sa fie afectate (dupa cum spune un mare ganditor francez Pierre Verluise in «Quelle France au XXI siècle»)

Deci, am schimbat secolul si cred ca esential este sa nu prea intarziem sa reali-zam acest lucru. La intrebarea cheie: este bine sau rau pentru noi?, un raspuns ne este sugerat de teoria lui Thomas L. Friedman, mare editorialist de la New York Times, care, in ultimul lui best-seller «The World is flat», analizeaza cele trei etape ale mondializarii. Prima, inaugurata in 1492 cu descoperirea Ame-ricii, este cea a marilor descoperiri si a colonializarii. Mondializarea Statelor Unite a fasonat planeta politica asa cum o cunoastem si azi. A doua etapa incepe in 1800, acum doua secole, prin cucerirea resurselor si a pietelor mon-diale de catre intreprinderi si culmineaza cu crearea multinationalelor. A treia si actuala etapa a inceput cu al nostru secol XXI. Este mondializarea fiecaruia, a dumneavoastra, a mea. Datorita Internetului, comunicam cu toata lumea si toate organizatiile de pe planeta si dispunem de o informatie nelimitata, aproape gratuita. Calatorim peste tot si unde dorim, la propriu si la figurat. Si daca stim sa transpunem aceste avantaje in profit, puterea noastra personala este subit de-cuplata. Acest secol va apartine deci indraznetilor si creatorilor. Mult noroc!

Metehne de emigrant sau ignorarea emigrantilor
Anca Fetea

De multa vreme mi-am propus sa inchei capitolul textelor legate de emigrare. Mi-am spus ca trebuie sa fi devenit din ce in ce mai enervanta pentru cititorii pe care sper sa-i am. Aceasta deoarece nu este pentru prima data cand ma lansez in tratarea acestui subiect care, nu stiu cum se face, insa-mi revine mereu pe «varful degetelor» si de care nu ma pot debarasa oricat de tare as incerca.

Nu cu multa vreme in urma participam la o conferinta organizata de o oarecare Camera de Comert din Montreal. Era una dintre acele actiuni organizate din bani guvernametali cu scopul de a favoriza integrarea emigrantilor pe piata ca-nadiana. Ce intentii aplaudabile! Asa se face ca de data aceasta eram de cea-lalta parte a baricadei: reprezentam una dintre companiile invitate. Urma sa intervievez posibili candidati, participanti la aceasta actiune, in scopul de a gasi eventuale talente care sa se potriveasca cu cererile companiei pentru care lucrez. O armata de candidati la patru ace asteptau sa treaca interviuri cu «renu-mitii» angajatori canadieni, punandu-si astfel speranta ca vor obtine mult visatul prim job pe piata tarii de adoptie. Zis si facut, actiunea este deschisa  de un director din Ministerul Emigratiei, venit special la Montreal sa sustina emi-gratii si, mai ales, sa-i convinga pe angajatori cat de important este sa angajeze candidati veniti din alte colturi ale lumii. Mai sa-mi dea lacrimile acultand dis-cursul, elaborat, ce-i drept. Insa emotia mi s-a spulberat subit cand am aruncat un ochi peste eticheta pe care mi-o agatasem tacticos in piept, insa la care nu avusesem curiozitatea sa ma uit cu atentie. Ca un facut, numele meu era scris eronat. Nu-mi venea sa cred ca exact intr-un loc in care se incerca, vorba aceea, integrarea oficiala a emigrantilor, organizatorii unui eveniment de o asemenea anvergura n-au avut respectul minim  de a fi atenti la numele… emigrantilor. Acum intelegeti probabil de ce am indraznit sa ma lansez din nou in acest subiect.  Intamplarea am gasit-o mai mult decat relevanta. Mi-am dat seama ca in spatele discursurilor emotionante stau de fapt crezuri total diferite. Mi-am dat seama ca eforturile depuse de societate pentru a integra imigrantii sunt in realitate diferite de discursurile impopotonate fluturate de oficiali pentru a atrage cat mai multa forta de munca in Canada. Lucruri pe care le stiam de altfel, sentimente pe care le taram dupa noi in fiecare zi si pe care speram sa le uitam pe masura ce trec anii.

Insa am sa inchei acest subiect pe un ton pozitiv, afirmand ca noi, emigrantii, avem sansa de a demonstra aici lucruri pe care niciodata n-am fi fost capabili sa le demonstram in confortul oferit de cultura si societatea in care am crescut. Avem acea forta pe care numai un «obiect strain» aterizat intr-o lume noua poate sa-l aiba: lipsa unui trecut. Incepem vieti noi intr-o societate complet diferita si complet straina. Nimic nu ne agata de trecut, nimic nu ne retine pentru viitor. Pentru noi, cei din aceasta categorie, nu exista decat viitorul, iar energiile noastre sunt canalizate in exclusivitate spre aceasta. In plus, mai avem un avantaj de care ar fi bine sa ne bucuram: suntem recunoscuti ca si emigranti. Macar avem acceasta sansa! Totul este de felul in care o abordam!

 N. B. In finalul ceremoniei, organizatorii acelui eveniment si-au cerut scuze pentru ca mi-au scris numele eronat. Am acceptat scuzele, fara ca acel gust amar sa-mi treaca.