Despre Franta zilelor noastre se vorbeste uneori la modul peiorativ: o natiune prea metisata, obsedata de o culpa istorica fata de fostele colonii, amenintata de declin, subminata de neintegrarea reala a imigrantilor (care rabufneste periodic si tot mai violent), o tara in care oa-menii muncesc mai putin decat in tarile vecine, fac greve tot la cateva saptamani, protesteaza si se plang tot timpul. Unii spun ca au dreptate sa fie nemultumiti macar de cateva realitati foarte franceze: impozitele cele mai im-povaratoare, o birocratie descurajanta, nori la orizontul vietii economice si sociale etc. Si totusi, aceasta tara mica la scara planetei (1% din populatie) are unul din cele mai de invidiat niveluri de trai din lume, este prima putere exportatoare de produse agricole, al patrulea exportator de produse industriale, tara care primeste cel mai mare numar de turisti (mai multi decat populatia ei, care este, totusi, de peste 60 de milioane de locuitori), a doua putere in tehnica spatiala, exportator de arme performante, dar, mai ales, mare exportator de bunuri culturale, carora li se adauga articole de moda, cosmetice si parfumuri care, impreuna cu branzeturile, bauturile (de la vin si coniac pana la sampanie) si delicatesurile, sunt inegalabile. O tara in care cetateanul, omul de rand, individul, se simte bine in pielea lui si in societatea in care traieste. Isi revendica drepturile, nu le cerseste!
Toate acestea sunt nu ramasitele unei glorii trecute, ci o nobila si perena specificitate franceza: un popor mai curand pastrator decat conservator – inclusiv in traditiile lui - si impregnat pentru totdeauna de un spirit rebel, nesupus, intrebator cu sine, cautator de mai bine, capabil sa rupa - uneori, in mod sfasietor - cu trecutul, sa zgaltaie prezentul cand se impotmoleste ador-mitor, sa provoace momente de adevar, surprizatoare contestari, ce se dove-desc apoi utile deschideri spre noi dezvoltari. Nu intamplator, un aliat dificil al Statelor Unite, dar si cel mai lucid dintre cei fideli. De-ar fi sa fie evaluate si pretuite obiectiv numai “specificitatile” franceze in diferite domenii ale creatiei, abordarile proprii in domeniul social (apelul la “mondializarea” soli-daritatii umane ca replica la globalizarea pietelor, plus “exceptia culturala franceza” etc.), rolul pe care il joaca pe plan international (in institutiile inter-nationale si in sistemul de ONG-uri), toate la un loc ii confera rangul de mare putere (diplomatica, civila, intelectuala si tehnologica), iar concluzia vine de la sine: de n-ar exista, Franta ar trebui inventata. Acest popor, cu spiritul lui neastamparat ce alimenteaza “motoarele istoriei”, nu poate lipsi din aventura devenirii umane in lumea contemporana.
Contacte intre stramosii francezilor si ai romanilor au existat, fara indoiala, inca inainte de cuceririle romane. In perioada lor de glorie, galii au strapuns Peninsula Balcanica in drumul lor spre sanctuarul Greciei Antice. Pe teritoriul situat intre Carpati si Dunare i-au intalnit pe geti, atestati istoriceste la acea data. Mult mai multe si mai sigure sunt sursele care atesta faptul ca, odata cu expansiunea Imperiului Roman, o buna parte din teritoriul Romaniei actuale, ca si cel al Frantei, au fost cucerite de pletorica si bine organizata armata romana. In consecinta, in armata romana au fost inrolati si soldati de origine galica si getica. Ca popoare, francezii si romanii sunt, intr-o exprimare simplista, rezul-tatul romanizarii locuitorilor teritoriilor respective. Numeroase sunt atestarile istorice ale contactelor dintre francezi si romani, inca de la primele nuclee sta-tale romane, in secolele XIII-XIV. Iata cateva repere: printre primii “oficiali” s-au numarat misionarii francezi, mai intai franciscanii, apoi iezuitii. Cruciatii au gasit in teritoriile romane multa simpatie si sprijin. Este atestat istoriceste fap-tul ca floarea cavaleriei burgunde a lui Jean de Nevers a luptat in 1396 la Nico-pole alaturi de razboinicii lui Mircea cel Batran. Genul acesta de contacte a avut urmari. In 1445, cavalerii francezi au venit in ajutorul succesorului lui Mircea cel Batran, Vlad Dracul, tatal lui Vlad Tepes. In acea epoca, dinamica diplomatie militara franceza avea contacte permanente cu domnitorii Prin-cipatelor. In preajma razboaielor cu turcii, Stefan cel Mare trimitea si primea “misiuni” la Iasi de la regii Frantei. Petru Cercel, frate, se pare, cu Mihai Viteazul, a reusit sa acceada la tronul Tarii Romanesti gratie ajutorului dat de Henric al III-lea. I se spunea “Cercel” tocmai pentru ca a fost unul dintre cele-brii “mignoni” cu cercel in ureche din rafinatul anturaj al regelui Frantei. Stefan Tomsa, voievod al Moldovei, a luptat in Pirinei sub faldurile drapelului lui Henric al IV-lea. Un alt voievod roman, figura pitoreasca si picaresca, ce a domnit insa putin, Despot Voda, a venit la tron dupa ce s-a format in spiritul Renasterii, al Frantei lui Ronsart, care - in nota de exotism la moda in acea vreme - spunea ca o ramura a ascendentei sale ar proveni de pe malurile Du-narii. Francezilor mentionati (misionari, cruciati, candidati la tron, comercianti, diplomati, aventurieri, trubaduri) li s-au adaugat primii “refugiati politici” (am zice noi astazi), aparuti ca urmare a revolutiilor si contra-revolutiilor care au marcat zbuciumata istorie a Frantei: regalistii, in timpul Revolutiei, iacobinii, in vremea lui Napoleon, bonapartistii, in timpul Restauratiei - toti au gasit in Tarile Romane un adapost primitor. De la ei ne-au ramas scrisori, perioada refugiului in Romania fiind mentionata in memorii. In drumul lor spre Istanbul si Orient, aristocratii francezi au acordat in memoriile lor spatii largi Tarilor Romane. Pe de alta parte, domnitori si mari boieri romani recurg din ce in ce mai frecvent la angajarea de perceptori francezi pentru odraslele lor, iar mai apoi de guvernante. In secolul XVI, diplomatul Fourquevaux si negutatorul Pierre Lescalopier, autorul reportajului de calatorie intitulat “Calatoria facuta de mine P.L., parizian, in anul 1574 de la Venetia la Constantinopole”, au fost personaje reale. Contemporan cu Montaigne, Pierre Lescalopier a facut lungi escale in Moldova si in Tara Romaneasca si a fost primit de domnitorii celor doua tari. Spre sfarsitul secolului XVI, savantul francez Jacques Bongars, autorul lucrarii Gesta Dei per Francos, viziteaza Principatele pentru o docu-mentare despre cruciati. In primii ani ai secolului XVII, nobilul Loren Charles de Joppecourt este implicat in succesiunea la tron a unor pretendenti din Princi-patele Romane. Notele sale de calatorie au fost publicate la Paris, in 1620.
Secolul XVIII avea sa dezlantuie in Franta o adevarata fascinatie pentru Orient; Tarile Romane abunda de vizitatori francezi, iar in acelasi timp primii fii de boieri romani merg in Franta. In scrierile lor, perceptorul francez Jean Louis Carra si contele de Hauterive fac cunoscute Tarile Romane in Occident. Odata cu zorii secolului XIX relatiile franco-romane capata noi dimensiuni, gratie stu-diilor facute in Franta de catre tinerii romani din protipendada si sprijinirii de catre Franta a aspiratiilor nationale ale romanilor. Clasa dominanta romaneasca nu mai cultiva slavona si greaca, iar limba franceza devine limba Curtii si a celor scoliti din aceste teritorii. Numarul calatorilor francezi care scriu despre Tarile Romane devine atat de mare incat a-i cita pe unii ar insemna a-i nedreptati pe altii. Am retinut totusi impresia unui profesor francez la Curtea Tarii Romanesti in anul 1821: “Aici, spunea el, nu exista persoana care, daca a primit educatie, sa nu fie in stare sa poarte o conversatie in limba franceza”. Doua decenii mai tarziu, intelectualii romani revolutionari sunt mai ales tinerii feciori de boieri si boiernasi scoliti si diplomati la Paris. Unii, discipoli ai lui Michelet si Quinet, au participat cu entuziasm la Revolutia Franceza, inclu-siv la intrarea in palatul regal (precum Nicolae Balcescu, care a smuls o bucata de catifea din tronul lui Ludovic Filip). Scrisoarea trimisa de Balcescu lui Vasile Alecsandri este memorabila. Suferinta infrangerii Revolutiei de la 1848 a fost impartasita frateste, consolidand relatiile romano-franceze. Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, aceste relatii se diversifica si se adancesc. Franta ne-a fost intotdeauna aproape, ne-a inteles durerile, ne-a sprijinit efectiv in marile momente ale devenirii neamului nostru, a fost, de fapt, singura mare putere care a crezut in romani si in capacitatea lor de a-si fauri o tara. Munca migaloasa facuta de oamenii de cultura si de diplomatii celor doua tari a inceput sa dea roade (inca inainte de Revolutia franceza, Franta avea consulate la Bucuresti si la Iasi, pe care autoritatile romane le-au privilegiat fata de consulatele altor mari puteri).
In 1859, in infaptuirea si recunoasterea internationala a Unirii Principatelor Romane, sprijinul cel mai important este acordat de Franta lui Napoleon al III-lea. Dupa Razboiul de independenta din 1877, Franta este prima mare putere care a recunoscut Independenta de stat a Romaniei. Limba diplomatiei romane este franceza. In organigrama Ministerului Trebilor Straine (infiintat de domnitorul A.I. Cuza prin decretul din 27 iulie 1862), al doilea demnitar, ca rang, al ministerului nou creat era “Secretarul pentru limba franceza la cancelaria Noastra”, Boligot de Beyne, iar franceza a ramas limba diplomatiei noastre pana dupa cel de-al doilea razboi mondial. Rapoartele anuale redactate in limba franceza de ambasadorii romani din marile capitale europene stau si astazi marturie a maiestriei cu care romanii se folosesc de aceasta limba.
Odata cu acreditarea lui Mihail Kogalniceanu ca ministru plenipotentiar in Franta, relatiile franco-romane intra intr-o noua etapa, de statornicire si consolidare, de adancire si diversificare.
La sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, in perioada fierbinte in care s-a faurit Romania moderna, francezii veniti in Romania sau romanii scoliti in Franta au fost intemeietori, deschizatori de drumuri, fauritorii scolii romane de medicina, de drept, de arhitectura, a scolii militare, de geniu militar si civil, a scolii de cercetare stiintifica si aplicata, a operei, teatrului, a teatrului de revista etc. Principalele institutii nationale - incepand cu Academia, sistemul de invatamant, institutiile de cultura, si pana la constructia de drumuri si poduri - au la baza modelul francez.
Dupa cum se stie, istoria moderna a Europei a fost marcata de numeroase raz-boaie; armata era o institutie fundamentala a oricarei tari. Este o mandrie pentru romani ca primul elev strain la Scoala militara de la Saint-Cyr, in anul 1847, a fost un roman, printul Grigore Bibescu Basarab-Brancoveanu. Timp de un secol, cadetii romani au fost o prezenta remarcabila prin rezultatele deo-sebite obtinute in pregatire in aceasta scoala de prestigiu. Elita militara a Ro-maniei s-a format, in principal, in Franta. Aceasta afirmatie este un adevar valabil pentru elitele Romaniei moderne, in toate domeniile. Diploma de studii obtinuta in Franta deschidea portile spre o cariera notabila in Romania.
Cand “Marele Razboi” a pus natiunile la grea incercare, prietenia franco-romana s-a cimentat: jertfele romanilor in Franta (monumentele de la Dieuze si Soulzmat stau si astazi marturie) si ale francezilor condusi de generalul Berthelot in vremurile de restriste ale retragerii la Iasi o ilustreaza. Pacea care a urmat, trata-tele de la Versailles si Trianon au facut in sfarsit dreptate mult in-cercatului popor roman. Unirea tuturor provinciilor istorice cu patria mama incorona un proces istoric in care Franta ne-a fost tot timpul alaturi, ne-a incurajat sa ne batem pentru libertatea si pentru drepturile noastre. Oare poate cineva sa uite ca in istoria moderna conceptele ce asigura func-tionarea unei republici democratice, valorile sale, osatura si institutiile statului de drept, precum si drepturile omului si ale natiunilor si-au castigat titlurile de noblete in Franta, au fost formulate in frumoasa ei limba? Arcul de Triumf
Nicolae Titulescu a avut in ministrul de externe francez Barthou principalul aliat in construirea Societatii Natiunilor si in incercarea de a stopa ascensiunea fascismului in Europa. Inceputul celui de-al doilea razboi mondial a fost dur si nedrept cu ambele popoare; sfarsitul lui a fost insa nedrept doar cu Romania. Asa a fost sa fie. Dar chiar si in acei ani dificili, in rezistenta antifascista din Franta, au murit numerosi romani ce sunt astazi eroii nostri comuni.
Franta a avut intotdeauna prieteni fideli in Romania. Elita spirituala a Romaniei moderne fiind formata cu precadere in Franta, deceniile de comunism impus de tancurile sovietice nu au putut smulge radacinile adanci si puternice ale francofiliei politice externe a Romaniei si a francofoniei elitelor sale. Generalul de Gaulle, care nu simpatiza oranduirea comunista, a gasit, cu ocazia vizitei sale in Romania (efectuata in preajma evenimentelor din mai 1968 din Franta), un teren fertil pentru revigorarea prieteniei franco-romane - inclusiv o politica externa francofila, domeniu in care - mutatis mutandis - Romania incerca uneori sa imite, in Est, o anumita autonomie de gandire si o pozitie distincta pe plan international, proprii Frantei, in Vest. Odata cu relativa independenta pe care regimul de la Bucuresti a afisat-o fata de rusi, predarea limbii franceze in scoala (prin abolirea pozitiei privilegiate a limbii ruse, pusa pe acelasi plan nu numai cu franceza, dar si cu engleza, germana sau spaniola) si permisiunea acordata de regim (selectiva, discriminatorie, dar cat de cat reala) ca elita culturala romaneasca sa reinnoade legaturile cu Franta au avut un efect de doua ori benefic: romanii au reluat comunicarea traditionala cu Franta (mai putin zonele supersensibile), iar limba franceza a devenit pentru romani un minunat instrument de instruire si mai ales o fereastra catre lume. Datorita francezei, romanii aveau acces la noutatile din domeniul lor profesional, la stiinta si cultura universala in general. Largind accesul la educatie (inclusiv la studiile liceale si universitare), regimul comunist a marit - evident, fara sa fie un scop clar urmarit - baza de recrutare a celor ce indrageau limba franceza, care a devenit limba straina cea mai raspandita si mai folosita in Romania - nu numai de o elita traditional francofona si francofila, ci si de numerosi intelectuali porniti de jos.
In organismele internationale, la ONU, delegatia romana primea documentele in limba franceza si tot in aceasta limba redacta si difuza propriile sale pozitii. Delegatiile oficiale ale Romaniei la conferintele internationale foloseau si ele cu precadere franceza. Dipomatia romana a avut si in timpul comunismului numerosi ambasadori si functionari superiori buni cunoscatori ai limbii franceze. Dar diplomatia nu era un segment singular, ci mai curand un exemplu dintr-un vast domeniu in care legaturile bazate pe afinitatile spirituale tesute de-a lungul veacurilor produceau valori ce ne sunt comune.
Sa luam exemplul literaturii. Fondata pe valori etnice si exprimata in creatia folclorica, literatura romana a integrat in epoca moderna cultura occidentala prin osmoza cu literatura franceza. Primele generatii de fauritori si creatori de limba romana au scris si in limba franceza, in care versificau cu usurinta. Generatia "pasoptista" asimilase rapid clasicismul, epoca luminilor si romantismul, adapandu-se cu nesat la sursele literaturii franceze contemporane. Alecsandri si Bolintineanu, Balcescu si Alecu Russo erau discipoli si camarazi de lupta atat in Romania cat si in Franta cu Victor Hugo si Lamartine. Alecsandri si-a facut debutul poetic in limba franceza, iar in 1878 castiga un mare concurs de poezie la Montpellier (organizat de poetul Frederic Mistral) cu poezia Cantecul Gintei Latine. Cantarea Romaniei a lui Alecu Russo a circulat si in limba franceza. Versiunea franceza a poeziilor lui Bolintineanu a fost publicata cu un cuvant inainte al lui Philaret Charles. Nicolae Balcescu coresponda cu Victor Hugo (evident, nu in limba romana). In deceniile 7 si 8 ale secolului XIX, cand Baudelaire nu era inca recunoscut ca un mare poet, in Romania apareau primele traduceri din Florile raului in revista “Convorbiri literare”, un echivalent romanesc al periodicului francez “Revue des deux Mondes”.
Casa-muzeu George Enescu
La cateva decenii dupa “initierea” romanilor in literatura franceza, creatorii ro-mani incepeau deja sa “ramburseze” francezilor “creditele” acordate. Daca in 1840 romanticii romani se simteau bine mai curand in Franta, dupa 1880 sim-bolistii romani isi creeaza propriul instrument poetic. Alexandru Macedonski cu revista sa “Literatorul” a fost in Romania un precursor care, dupa cativa ani, si-a gasit omologi in Franta si in Belgia la revista “La Vallonie” si la alte re-viste “progresiste si cu spirit militant” ce au contribuit la afirmarea simbo-lismului. Nici un cunoscator al literaturii franceze si mondiale nu ignora faptul ca Tristan Tzara, parintele dadaismului, era roman. Intr-o vreme in care elita li-terara franceza era subjugata spiritual si fascinata de experienta Marii revolutii din octombrie, Panait Istrati, partenerul epistolar al lui Romain Rolland, nu s-a lasat pacalit de bolsevism si de propaganda comunista. Mai sunt atatea alte exemple ilustre: in Franta s-a afirmat Contesa de Noailles, nascuta Bran-coveanu, Eugène Ionesco - cu al sau teatru al absurdului -, Mircea Eliade - datorita istoriei religiilor -, Constantin Brancusi - care, format la scoala lui Rodin, dar influentat de traditia folclorica romanesca, creeaza o sculptura revo-lutionara. Revolutionar a fost in felul lui si George Enescu, prin al sau Oedipe. Intre precursorii existentialismului, Benjamin Fondane (Barbu Fundoianu) este citat la loc de cinste. Mathila Ghyka s-a impus in istoria structuralismului, in timp ce Stefan Odobleja, in istoria ciberneticii. Mai aproape de zilele noastre, francezii isi amintesc cu placere de accentul inimitabil al marii Doamne a teatrului roman si francez, Elvira Popescu. Si pentru ca vorbim de mari Doamne, cuvine-se a le mentiona pe Iulia Hasdeu, Elena Vacarescu si Martha Bibescu, care, la vremea lor, au stralucit in saloanele franceze, fiind apreciate ca excelente ambasadoare ale surorii latine de la poarta Orientului, cum era prezentata Romania de atunci. Apreciate sunt si poeziile lui Gherasim Luca, precum si activitatea atator publicisti de origine romana.
Am citat doar numele mai sonore, convins fiind ca voi nedreptati, de exemplu, intreaga pleiada de inventatori si descoperitori, precum Traian Vuia, Victor Babes, Ion Cantacuzino, Gheorghe Titeica si Henri Coanda. Toate aceste personalitati au contribuit substantial la cunoasterea in Franta a creativitatii romanesti.
Regasirea cu Franta dupa caderea regimului comunist a fost fireasca, iar intrarea Romaniei ca membru cu drepturi depline in miscarea francofoniei ofera noi valente de dezvoltare si diversificare a relatiilor romano-franceze. Romanii descopera francofonia ca pe un spatiu multifunctional in care circula idei, stiinta, cultura si arta, oameni si capitaluri, un spatiu in care o limba frumoasa serveste promovarii binelui comun al tarilor membre. Ar trebui sa nu ezitam sa ne inspiram in continuare din experienta Frantei - o veritabila democratie, cu un stat de drept ce a dat substanta acestei notiuni -, dar sa stim si sa meritam sprijinul ei, asa cum au facut-o generatiile de mari romani francofoni si francofili din elita politica, economica, culturala, militara a istoriei moderne a tarii noastre.
In tratatul sau O alta istorie a literaturii franceze, academicianul francez Jean d'Ormesson scria in 1998 : “Datoram mult romanilor. Nu numai ca ne-au oferit cu generozitate actori sau sculptori: un Brancusi, o Elvira Popescu cu accentul sau de neuitat in capodoperele de Robert de Flers si de Armand de Caillavet pe care le aprecia atat de mult Jankélévitch - Haina verde sau Regele, dar ne-au dat de asemenea pe unii din cei mai buni artizani ai limbii noastre pe care ei o cunosteau mai bine ca noi si o iubeau ca si noi: D-na de Noailles, nascuta Brancoveanu; toti Bibestii atat de dragi lui Marcel Proust; intr-un gen destul de diferit, Tristan Tzara, fondatorul dadaismului; Panait Istrati, un romancier al aventurii, autor al Chirei Chiralina; si mai ales cei trei prieteni pe care-i vedem impreuna in fotografie si care ilustreaza cu stralucire literatura franceza de dupa cel de-al doilea razboi mondial: Mircea Eliade, romancier, specialist al miturilor, istoric al religiilor; Eugen Ionesco, fiinta lunara si rafinata care bulverseaza, impreuna cu Beckett, teatrul contemporan si ale carui piese - Cantareata cheala, Scaunele, etc - nu au incetat sa fie pe afis, undeva in lume, timp de un sfert de veac; si apoi Cioran [...], al carui prenume, Emil, s-a pierdut pe drum ca si cel al lui Ionesco” (Editura NIL, 1998, pag. 319).
Cand aceste fru-moase
cuvinte le scrie un academician fran-cez,
sa nu-i aducem ofensa ca ne flateaza! Dar, cum zicea poetul,
“slava stramoseasca pe stramosi
cinsteste, in zadar ne-potul
cu ea se faleste”. Adevarul
este ca generatiile noastre de dupa 1989 s-au dovedit defi-citare
la multe capi-tole: conducatorii
celor care au iesit in strada in 1989 nu au pregatit in nici un fel
Revolutia, precum polonezii din “Soli-darnosti”.
Se acrediteaza ideea ca Revolutia noastra au pregatit-o altii, in afara
tarii, noi fiind doar o “masa de
Gradina Cismigiu
manevra”, “carne de tun”, actorii si figurantii ce au interpretat scenarii pregatite de altii. Dar tot asa de adevarat este – si strainii incep sa recunoasca realitatea - ca “masa aceasta de manevra” cum ii zic ei nu a respectat scenariile preconizate de diferite centre de putere, a mai iesit din vaduri incurcand socotelile multora.
Intr-adevar, este un gand curat, “pacat de sangele varsat”. Dar este acum clar ca, neavand nimic autohton pregatit, a doua zi n-am stiut ce sa facem cu liber-tatea si am bajbait mai bine de 15 ani, ani in care un popor intreg a fost chinuit. Ni s-a promis “lumina de la capatul tunelului”, fara sa ni se spuna ca pentru noi, biete cartite debusolate, “lumina de la capatul tunelului” putea sa ne fie fatala. Norocul nostru ca nu am vazut niciodata acea lumina, ca bajbaim in continuare spre o varianta europeana a modelului sud-american de liberalism, prea salbatic pentru a putea fi suportat de oameni! Am platit scump si lipsa unor elite clarvazatoare care, in lipsa unei experiente capitaliste, puteau sa aiba macar reflexul elitelor romanesti din istoria moderna a Romaniei: acela de a se inspira din experienta Europei Occidentale si indeosebi din experienta Frantei. Or, experienta Frantei nu a fost pentru conducatorii nostrii post revolutionari un model de urmat, ci doar o bibliografie citata spre a se crede ca a fost studiata. Cu mintile imbacsite de “originalitatea” romaneasca si de formula comunista ce impunea ca “in ceea ce facem sa incorporam tot ce a creat mai valoros omenirea de-a lungul vremurilor”, ne-am considerat prea isteti si frumosi ca sa mai urmam modele. Drept urmare, o clasa politica incipienta si fara experienta a procopsit tara cu institutii contrafacute, pervertite, contraproductive. Experienta Frantei era citata printre primele cand se croia o noua institutie, dar in final din ea se retineau putine elemente - si acelea eclectice.
Cladirea CEC
In toamna lui 2006 Romania va fi gazda intalnirii la nivel inalt a Francofoniei, prima dupa multa vreme intr-o tara europeana alta decat Belgia sau Luxem-burg. O veritabila strapungere spre Est, un eveniment foarte important pentru Franta, ingrijorata de viitorul francofoniei in lumea contemporana. In Romania sunt numeroase investitii franceze care se dovedesc foarte profitabile, pers-pective bune pentru cooperari bilaterale in mari proiecte interesante pentru Franta. De adaugat la cele de mai sus o preferinta constanta a intelectualilor romani de clasa pentru franceza in activitatile internationale si sprijinul unor juristi romani de marca pentru ca franceza sa devina limba juridica a Europei.
Ca atare, in ciuda scanteilor provocate de participarea Romaniei la razboiul din Irak, dincolo de multe gesturi si reflexe neeuropeene ale autoritatilor de la Bucuresti, oficialitatile franceze trebuie sa ia in calcul reconcilierea cu ofi-cialitatile romane. Francezii stiu foarte bine ca nu au baut cupa pana la fund si ca, in relatiile cu romanii, mai au multe de vazut. Toate acestea, adaugate la fractura provocata in relatiile franco-romane de orientarea ostentativ anglo-saxona a guvernarii iesite din alegerile ce au avut loc in toamna lui 2004, se vor vindeca greu. Au fost gesturi ale partii romane ce, evident, pot fi puse intre paranteze; unele pot fi uitate, altele compensate, se poate trece la o noua pagina din pasionanta carte a relatiilor franco-romane; dar ele nu vor fi uitate, pentru ca Franta considera ca nu merita un astfel de tratament din partea Romaniei. Vizita oficiala a Presedintelui Basescu la Paris in noiembrie 2005 – prima in aceasta calitate – nu a fost un succes pentru nici una din parti si acest lucru era de asteptat. Vizita a confirmat, totodata, ingusta marja de manevra in relatiile romano-franceze. Este stiut ca francezii sunt dificili, mandri si orgoliosi, dar la fel de adevarat este si faptul ca, drapate intr-o mandrie tafnoasa si intr-un orgoliu batos, autoritatile romane au cerut Frantei sa inceteze sa mai dea lectii Romaniei. Aparent, o reactie normala! Dar numai aparent! Deoarece, dupa cum a remarcat un numar de personalitati ale societatii civile romanesti, sunt inca lectii franceze ce ne-ar prinde bine, ne-ar da niste repere coerente si atat de necesare in marasmul si in debusolarea create de recladirea si de functionarea institutiilor romanesti post-revolutionare.
Hotelul Athenee Pallas - Hilton
( Cladiri realizate de arhitecti francezi in Romania)
