TIERRA DEL FUEGO – FIN DEL MUNDO de Livia Nemteanu Chiriacescu

RECENZIE, de Magda Ionescu-Ghinea

Pe Livia Chiriacescu (casatorita Nemteanu) am cunoscut-o din primii ani ai liceului la Scoala Centrala de Fete din Bucuresti, unde eram colege. In recreatii scria poezii. Lua note contradictorii. Scoasa la tabla, impusca un 10 (nota maxima) la matematica, la care profesoara noastra, Domnisoara Malaxa, era foarte severa. A doua zi, aceeasi profesoara o surprindea cu ochii pe fereastra:
- Chiriacescu, ce am spus acum? Unde ti-e gandul? 
Nici un raspuns. Gandurile ei erau probabil pe aripile randunelelor care tocmai aduceau primavara. Si in catalog se inscria fara mila un 2 mare si cocosat.
La 13 ani i s-a publicat o poezie. Dar de la 15-16 ani a inceput sa publice schite, reportaje, momente istorice, poezii, in mai toate revistele culturale ale vremii.
Perioada comunista, in care nu s-a angajat, i-a stopat ritmul manifestarilor, dar nu al activitatii, astfel ca astazi avem in fata a opta carte publicata de Livia Nemteanu Chiriacescu, ultimele trei aparute dupa stabilirea autoarei in Canada. Si aici se impune a scoate in evidenta faptul meritoriu de a continua sa scrie in limba romana.

Tierra del Fuego – Fin del Mundo este o carte greu de definit. Cartea contine cinci mari capitole : Insula Pastelui – calatorie in buricul pamantului, Tierra del Fuego - Fin del Mundo – calatorie la capatul pamantului, Grecia si grecii – intalnire cu intemporalul, In Tara Egiptului – calatorie in antichitate, Chile salbaticul. Sunt calatorii, dar nu sunt note de calatorie. Sunt mai mult decat atat, caci pe fundalul lor se insaileaza intamplari ciudate, povestiri ce magnetizeaza cititorul si il atrag in hora personajelor care salta fara oprire, ca la batuta.
Textul este bine scris si condus intr-un stil personal si incitant. Autoarea foloseste o limba curata romaneasca, cu cuvinte si imagini poetice proaspete, neuzate. Vocabularul bogat, cu unele arhaisme, fara repetitii, mareste placerea cititorului care pare ca-si cufunda spiritul intr-un cristal.
Interesanta este si constructia pe doua planuri a acestor scrieri, evidenta in Grecia si grecii, Egiptul, si chiar pe mai multe planuri, ca in capitolul Chile salbaticul. Sunt de retinut peripetiile neobisnuite, socante, pe care hazardul le arunca in fiecare din aceste texte, ca o mana rautacioasa a destinului – fatum - de la care nu te poti sustrage. In ultimul capitol survine un « accident » mortal - crima sau sinucidere? -, dilema la care politia intra in scena.
Toate aceste povestiri ocazioneaza autoarei platforma necesara avansarii unor pareri personale, meditatii, ca in Egiptul, pag. 292 :
« M-am intors din aceasta adevarata expeditie micsorata la dimensiunea unei celule si marita la dimensiunea eternitatii celor ce au fost. Trecem prin seculi cu cucernicie. Ne refugiem in vara ca-ntr-un anotimp fara maluri, fara inceput si fara capat. Parasim timpul care trece si intram in timpul care dureaza, il uitam pe Heraclit si intram in universul lui Parmenide, indestructibil, continuu, nemiscat si fara sfarsit. »
Sau replici umoristice, ca in Grecia si grecii, pag.154 :

« - Sa stii ca imi place Grecia ta.
« - Nu-i a mea, dar ti-o dau si tie.

Sau marturisiri pline de nelinisti tulburatoare, vezi pag.126 :
«... la inceput am fost deceptionata caci, desi sesizam aceasta perfectiune, mi se parea ca Partenonul este lipsit de grandoare, de intindere, comparat cu templele egiptene, alta civilizatie mediteraneeana. Dar cred ca este o reactie fireasca in fata operelor prea cunoscute pe care le-am vazut si revazut de nenumarate ori prin carti si albume de arta.  Am avut acelasi sentiment in fata tabloului Mona Lisa de Leonardo da Vinci la Luvru. »

Sau minunari in fata Creatiei, ca in Bolivia , la pag.89 :
« In aceasta bezna ce ne invaluie ca-ntr-o sfera inchisa, cerul e luminat ca o sala de bal.  Stelele au o stralucire de diamante pe o mantie neagra de catifea. Vibratia lor le face parca sa coboare din cerul invizibil. Stelele danseaza. Un vant liturgic le animeaza. »

In Insula Pastelui, autoarea recompune un timp spiritual, anterior, ce pare regasit prin prisma unei idile: «... Ultima noapte pe insula... In acest tinut straniu si secret, arid si pustiu ca un Paradis parasit, pe care maine il vor parasi si ei... Isi ascuti urechea spre vantul largimii. De jur imprejur marea si cerul fara margini, spatiul infinit si o adanca tacere. Departe, in intuneric se auzea un fosnet slab, ca de vant.... Iris tresari.... O umbra aparea si disparea fantomatic... Printre arbustii desi de ibiscus iesi silueta unui barbat. Grant! (pag. 42-43)

Toate calatoriile povestite, autoarea le-a trait. Ca si cele 124 de fotografii color pe care le-a triat din sutele de poze pe care le-a facut. Autoarea se daruieste fara reticenta cititorului, cu generozitate, concluzie ce se desprinde din amintirile si scrisorile inserate cu o buna tehnica literara in Egiptul si in idila din Insula Pastelui. De maxima importanta este faptul ca prezinta in acelasi timp o documentatie riguros stiintifica (este si diplomata in Istorie). Dar ceea ce este remarcabil si agreabil pentru cititor, este ca aceasta documentatie nu se impune, ci vine de la sine, acolo unde este chemata.

Este imposibil sa nu remarci motourile senzationale care preced volumul si capitolele lui.  Mai mult decat o bogata cultura, acestea marturisesc puterea de triere a lecturilor sale. Si aici trebuie spus ca fiecare retine din lecturile lui de-a lungul unei vieti ceea ce ii este specific, ceea ce se calcheaza pe trairile sale, pe temperamentul sau, ceea ce face impactul cu asociatiile altor trairi si realizeaza pana la urma spirala pe care ne-o construim ca sa evoluam in cunoasterea de sine, care vine cu timpul.