Profesor de fizica nucleara, director al Institutului de Energie Nucleara (pe care l-a creat in 1970), director de cercetari si studii avansate la Scoala Politehnica, domnul profesor Wladimir Paskievici a predat zece cursuri diferite (printre care fizica atomica, fizica nucleara, fizica reactoarelor nucleare, controlul reactoarelor si centralelor nucleare etc), a condus lucrarile a 21 de studenti inscrisi la masterat si la doctorat, a facut cercetari in domeniul fizicii, al controlului si al securitatii reactoarelor nucleare, a fost consultant pe langa diverse organisme guvernamentale, a publicat aproximativ 100 de cursuri, comunicari, rapoarte etc., a dezvoltat studiile avansate la Scoala Politehnica (unde a creat numeroase grupuri de cercetari), pentru a-si termina cariera ca profesor emerit. In timp, domnul profesor Paskievici a format multi studenti canadieni si straini (printre care si cativa romani). Toti inginerii care lucrau in sala de control a centralei nucleare Gentilly II (construita de Hydro-Québec si avand o capacitate de 600 Mwe sau 600 megawatt electric) au fost studentii sai. Domnul Wladimir Paskievici a fost consultant pe langa Hydro-Québec in domeniul controlului centralelor nucleare si in domeniul securitatii comparative a diverselor surse de energie electrica. In Ontario, a fost consultant pentru Ontario Hydro in materie de securitate nucleara (principiile de baza). La nivel federal, domnul Paskievici a fost consultant pe langa Comisia de Securitate nucleara (numita o vreme Atomic Control Board sau AECB), pe langa Ministerul Energiei, Minelor si Resurselor, pe langa Ontario Hydro (concentrandu-se asupra aspectelor securitare asociate cu durata timpului de lucru in centrala: 8 ore vs 12 ore), pe langa Justice Canada. Pentru Comisia de Securitate nucleara a lucrat ca specialist in domeniul securitatii nucleare (intre timp devenise presedintele Comitetului de securitate pentru centrala Gentilly II), in domeniul normelor de securitate (a propus norme bazate pe un model probabilistic) si in domeniul efectelor sanitare ale intregului ciclu nuclear, incepand cu extractia uraniului din mine pana la dispunerea reziduurilor radioactive.
Cele mai importante lucrari stiintifice le-a realizat catre sfarsitul carierei profesionale: in 1982 a sustinut o comunicare la Congresul international de securitate nucleara de la Chicago, unde a propus noi norme de securitate, si o alta comunicare la un congres international organizat la Viena de Agentia Internationala a Energiei Atomice si de Organizatia Mondiala a Sanatatii asupra efectelor comparative ale diverselor surse de energie electrica (congres la care profesorul Paskievici reprezenta Canada).
Liliana Nicorescu: Domnule profesor, ce anume prevestea, in copilarie sau in adolescenta, toate aceste realizari, un asemena parcurs profesional?
Wladimir Paskievici: Eram un copil curios si studios. Voiam sa stiu cine a creat universul, din ce este compus acesta si, in special, care este natura materiei. Nu este deci de mirare ca m-am indreptat catre studiul fizicii moderne si catre infinitul mic. Am avut enorma sansa sa am parinti si profesori exceptionali, care au putut raspunde la aproape toate intrebarile mele de atunci. Pe de alta parte, explozia primei bombe atomice m-a facut sa vad ca imensa energie continuta in materie poate fi transformata si, eventual, domesticita. M-am interesat si am studiat multi ani, in paralel, bazele fizicii moderne (mecanica cuantica si teoria relativitatii) si energia nucleara.
L.N.: Ce au reprezentat Hiroshima si Nagasaki pentru dumneavoastra?
W.P.: Aveam 15 ani cand aceste doua orase au fost complet distruse. O oroare absoluta! Dar razboiul modern nu este el insusi o oroare absoluta? Bombardamentele germane asupra orasului Coventry in Anglia sau bombardamentele americane asupra Dresdei – cu bombe incendiare din fosfor, care nu puteau fi stinse cu apa – nu au fost si ele tot atat de oribile, din punctul de vedere al distrugerii materiale si al pierderilor de vieti omenesti? In loc de 10.000 de bombe conventionale duse de 1.000 de avioane, o singura bomba atomica transportata de un singur avion, avea practic aceeasi capacitate de distrugere... Intrebuintarea bombei atomice ridica o acuta problema morala: poate ea fi justificatà? Toti fizicienii care au lucrat la realizarea bombei atomice au avut probleme de constiinta si multi au sperat ca nu va mai fi niciodata intrebuintata altfel decat ca arma de demonstratie. In ceea ce ma priveste, inteleg decizia luata de americani, pentru ca, obiectiv vorbind, a produs mai putine victime decat ar fi produs o invazie terestra a Japoniei. Razboiul s-a terminat mai repede.
L.N.: Sa ne intoarcem si mai mult in timp. La vremea copilariei dumneavoastra, Bucurestiul era numit «micul Paris». Ce amintiri aveti din acea epoca? Ce a insemnat sa copilaresti in «micul Paris» de pe malurile Dambovitei?
W.P.: M-am nascut in 1930 la Bucuresti, din parinti olteni. Stra-strabunicul meu patern era de origine rusa (il gasiti mentionat in Larousse), cel matern, de origine greaca. Parintii mei si-au facut studiile universitare la Bucuresti si la Paris: tata a facut dreptul, mama a urmat cursuri de psihologie. Tata a fost avocat, iar mama avea o mosie. Amandoi duceau o viata sociala si culturala intensa, de care am putut profita. Aveam o bogata biblioteca acasa, ma duceam regulat la concerte si la opera, invatam limbi straine cu profesori particulari. Verile le petreceam la mare, la munte sau la mosie.
Viata culturala dintre cele doua razboaie a insemnat pentru Romania, aproprierea de Occident, in special de Franta, de Paris. Arhitectura, literatura, arta erau inspirate de modele venind de la Paris. Tinerii care aveau mijloacele financiare se duceau sa studieze la Paris. Limba franceza era nu numai inteleasa, ci si vorbita in toate cercurile intelectuale. Eram copil, dar vedeam ca parintii mei si prietenii lor se referau mereu la noutati venite din Franta. Simteam chiar o atmosfera asemanatoare cu cea descrisa in filmele franceze etc. Francezii se simteau bine la noi, desi gaseau poporul, in general, putin «balcanic»...
Am avut o copilarie frumoasa, minunata, brusc intrerupta la 9 ani, cand a inceput razboiul. In scurt timp asistam la prabusirea Poloniei, la invadarea Frantei, la campania din Rusia. In tara erau timpuri tulburi: pierderi teritoriale importante, abdicarea regelui Carol, venirea legionarilor la putere, primele bombardamente ruse etc. Eram constient de cele ce se intamplau in jurul meu, ghidat fiind si de interpretarile obiective ale parintilor mei, care erau, bineinteles, preocupati de situatia internationala si de perspectivele aliantei Romaniei cu puterile Axei. Incercam sa inteleg barbaria din jur. In ce puteam sa mai cred, pe ce puteam sa ma mai sprijin? Educatia primita ma ferea de excese si ma dirija catre valorile clasice dintotdeauna: iubirea operelor de arta, formarea caracterului, respectul fata de ceilalti si responsabilitatea fata de cei mai putin norocosi sau mai putin dotati. Existentialismul a insemnat pentru mine o acumulare frenetica de cunostinte si dezvoltarea potentialului interior.
L.N.: Cand ati plecat din tara si in ce conditii?
W.P.: In decembrie 1947, cu o saptamana inainte de abdicarea Regelui Mihai. Am plecat cu mama – amandoi reusisem sa obtinem un pasaport – spre Italia, pentru care obtinusem viza de intrare, pentru a trece apoi in Franta, unde urma sa fac studiile universitare, conform traditiei familiale. Tatal meu si tatal meu vitreg au ramas in Romania. Dupa luarea puterii de catre comunisti mi-am dat seama ca legaturile cu trecutul se taiasera si ca de acum inainte trebuia sa ma bazez numai pe resursele mele proprii.
L.N.: Cand a inceput de fapt «exilul» pentru dumneavoastra? Ce v-a adus bun sau rau?
W.P.: Curios, exilul n-a inceput din ziua plecarii. Stiam ca un capitol important din viata mea se termina – aveam 17 ani –, dar eram pregatit sa plec in strainatate si sa petrec cativa ani departe de tara. Senzatia de exil s-a dezvoltat treptat: dupa exproprierea mosiei, care insemna pierderea de resurse materiale (una din radacinile pastrate in tara); apoi, cand tatal meu vitreg ne-a regasit la Milano si cand mi-am dat seama ca separarea va fi lunga, foarte lunga; si, in sfarsit, cand a trebuit sa emigram in Argentina, Franta refuzand sa ne primeasca. Ne-am gasit atunci intr-alta lume, alta civilizatie, alta limba si alte valori. Aveam impresia ca ma gasesc la capatul pamantului, aproape de Patagonia, nu numai la figurat!
Exilul a insemnat o dezradacinare. Or, fiecare individ are nevoie de radacini. Care puteau fi noile mele radacini? Cum nu ma vedeam devenind argentinian, mi-am spus ca viata, acolo, reprezenta pentru mine un nou capitol, provizoriu, dintr-o viata ce urma sa fie compusa din mai multe capitole, greu de discernut inca. Ma integrasem in societate – acceptand aspectele bune ale acelei societati – dar asteptam prima ocazie de a ma reintoarce in Europa, catre farul care mi se parea atunci ca era Franta.
Ajuns in Franta, nu mi-a fost usor. La ce-mi servea mie sa-i cunosc pe clasicii francezi, sa cunosc istoria Frantei, cand in acea epoca (1954) problemele francezilor erau reconstructia tarii si rezolvarea tensiunilor politice interne (comunistii aveau circa 33% din voturi atunci)? Nu faceam parte din clasa privilegiatà, deci nu eram usor de acceptat de colegii din Strasbourg. N-am simtit un teren prielnic pentru a-mi crea radacini definitive acolo. Perioada franceza a fost deci o alta perioada de asteptare. Noul continent american incepea sa ma atraga. In Canada am fost foarte bine primit, dar, pentru ca aveam o buna experienta in «integrare», mi-am dat seama de la inceput ca nu voi putea fi niciodata considerat un adevarat canadian, in special aici in Québec. Am realizat atunci ca nu pot avea radacini in sensul obisnuit al cuvantului. De aceea, radacinile mele au devenit, cu timpul, «aeriene»: ma vedeam ca un cetatean al lumii, iar faptul ca vorbeam mai multe limbi, ca traisem in mai multe tari si cunosteam istoria, geografia, cultura si civilizatia mai multor tari occidentale m-a facut sa ma simt ca acasa practic peste tot in lume. Angoasa exilului, adica a pierderii radacinilor, s-a transformat in capacitatea de a depasi contingentul apartinerii la o singura natiune, la o singura cultura. Cum spune filosoful francez Michel Serres, «metisajul» imbogateste. Sau, cum spune Vintila Horia, exilul intareste! Recunosc insa ca nu este o regula generala si ca multi au esuat, din pacate. Pentru mine insa, exilul a fost si continua sa fie o ridicare pe alt plan.
L.N.: In ce conditii ati venit in Canada?
W.P.: Cu ocazia unui congres international tinut la Montréal in 1958. Mi s-a oferit, cu aceasta ocazie, o bursa post-doctorala la Universitatea din Montréal (in decembrie 1957 obtinusem doctoratul in fizica nucleara la Universitatea din Strasbourg). Cum obtinusem viza canadiana si cum parintii mei se instalasera de putina vreme la Montréal, am acceptat aventura americana, mai ales ca puneam astfel o distanta si mai mare intre mine si regimul comunist din tara.
L.N.: Sa deschidem un capitol din viata dumneavoastra care stiu ca va este foarte drag: Scoala Politehnica. Ce peripetii se leaga de numele ei?
W.P.: Am avut o sansa extraordinara, asa cum n-ai decat una sau doua in viata. (In total eu am avut trei!). In urma lansarii de catre rusi a satelitului Sputnik, americanii si canadienii si-au dat seama ca in universitatile lor nu erau suficienti profesori in domeniile stiintifice si tehnologice, domenii in care competitia cu Rusia Sovietica urma sa se intareasca. Deci au fost deblocate fonduri pentru a angaja oameni de stiinta avand un doctorat in domeniile moderne. Apoi, Scoala Politehnica din Montréal, odata mutata «pe munte», avea un program de dezvoltare care prevedea crearea unor noi departamente, printre care si ingineria fizica. Cum aveam un doctorat in fizica nucleara si o baza serioasa in inginerie si, in sfarsit, cum nu exista nici un concurent nativ, am fost angajat. Intai ca si conferentiar, apoi ca profesor asistent etc.
Am lucrat in conditii excelente: mi s-a dat o misiune, iar superiorii mei au avut incredere in mine. Cand au vazut ca studentii sunt multumiti si ca totul mergea bine, m-au insarcinat cu alte misiuni. Dupa aceea, cand le propuneam eu cate ceva, imi acordau incredere. Asa am reusit sa montez, incetul cu incetul, an dupa an, edificiul vietii mele profesionale. N-a fost usor pentru ca a fost enorm de mult de lucru, dar greutatile erau pe masura ambitiilor mele. Nimeni nu mi-a cerut sa creez Institutul de Inginerie Nucleara sau sa devin expert «mondial» in domeniul securitatii nucleare, dar, din moment ce-mi faceam treaba, mi-au permis sa aleg calea pe care o voiam. Am inteles atunci semnificatia expresiei: «The sky is the limit».
L.N.: V-ati gandit sa faceti cariera in Statele Unite?
W.P.: Am ezitat mult. Pe de o parte, cel putin in principiu, posibilitatile materiale erau mult mai mari. Am lucrat, de altfel, catava vreme cu Institutul de matematica al Universitatii din New York. Dar societatea americana, cel putin cea pe care am cunoscut-o eu, nu-mi convenea. Totul mi se parea la o scara prea uriasa, prea «big». Un materialism debridat, valori atat de diferite fata de societatea europeana, un insuportabil sentiment de superoritate, erau prea multe elemente care nu-mi conveneau. Nu ma vedeam luptand sa ma integrez in aceasta societate si sa-mi cresc copiii in spiritul valorilor oamenilor din jur. Am preferat sa profit la maximum din ceea ce putea sa-mi procure, fie si periferic, societatea nord-americana si sa pastrez si legaturile cu Europa mea iubita. Aici, in Québec, unde oamenii de cultura se inspirau din realizarile din Franta, ma simteam mai ca «la mine acasa».
L.N.: Spuneati ca ati avut trei sanse extraordinare. Una a fost cariera. Care au fost celelalte doua?
W.P.: Intai, faptul ca m-am nascut intr-un mediu «à l'aise», ceea ce mi-a permis sa duc o viata usoara, sa dispun de tot ce voiam; dupa ce am pierdut tot ce aveam, am invatat sa apreciez esentialul. Apoi, faptul ca am gasit o femeie care m-a inteles, care m-a ajutat sa-mi duc viata asa cum am dus-o (adica in primul rand consacrata carierei), care si-a pastrat tot timpul voia buna, ale carei hotote de ras sunt legendare, care dispune de o empatie extraordinara, dar care m-a tras inapoi pe pamant ori de cate ori ma rataceam in stratosfera, si care mi-a dat copii sanatosi, voiosi si sensibili de care sunt tare mandru. Poate ca ar trebui sa adaug ca am avut o sanatate de fier si ca am crezut in «steaua» mea.
L.N.: Dupa ce v-ati pensionat, v-ati ocupat de activitati comunitare. Cum vi se par mai tinerii dumneavoastra compatrioti din Montréal?
W.P.: M-am ocupat, intr-adevar, de mai multe lucruri. Am fost activ, ani de zile, in cadrul asociatiei Mouvement de Solidarité Québec-Roumanie, in care am fost si presedinte. M-am ocupat apoi de organizarea mai multor evenimente culturale: Congresul ARA (American Rumanian Academy of Arts and Sciences), expozitia Un secol de prezenta romaneasca la Montréal (tinuta cu aceasta ocazie), expozitia Doua milenii de prezenta crestina in Romania, bazata pe expozitia savantului Dumitrescu-Snagov, intitulata Monumenta Romaniae Vaticana, evenimentul Ziua Mondiala a rugaciunii (dedicata Romaniei) si, in sfarsit, de inaugurarea Pietei Romaniei la Montréal.
In ceea ce priveste comunitatea, consider ca avem multi oameni de talent pentru a putea realiza lucruri de valoare aici, dar ca nu stim sa lucram impreuna. Mai exact, suntem, pe de-o parte, victimele unui trecut istoric putin glorios – iar influenta bizantina nu ne-a ajutat deloc –, iar pe de alta parte, n-am stiut sa-i impiedicam pe cei care au fost angajati sa ne dezbine sa-si duca la capat perfida lor misiune. Mostenirea sistemului mafioto-comunist ne-a facut un rau imens, chiar aici, departe de tara...
L.N.: Canadian Nuclear Society si Canadian Nuclear Association v-au decernat anul acesta CANADIAN NUCLEAR ACHIEVEMENT AWARD (''For outstanding contributions as an educator and an internationally recognized nuclear safety consultant, and a pioneer of the CNS''). Cele doua organisme sunt extrem de prestigioase: primul este o asociatie de specialisti in domeniul nuclear, o asociatie «savanta», ca in toate domeniile stiintifice, al doilea, o asociatie de companii si de organisme care lucreaza in domeniul energiei nucleare. Premiul v-a fost acordat pentru mai multe motive...
W.P.: Pentru activitatea mea de educator, de specialist in domeniul securitatii centralelor nucleare, si pentru ca am fost unul dintre fondatorii Canadian Nuclear Society – a carui creare a fost ideea a trei profesori universitari din Toronto, Hamilton si Montréal. Am profitat de faptul ca in 1980 congresul anual al Canadian Nuclear Association (CNA) avea loc la Montreal, ca faceam parte din comitetul care pregatea continutul programului tehnic al congresului si de faptul ca eram in excelente relatii cu presedintele CNA, pe care l-am convins sa sustina actiunea grupului nostru. Inainte, CNA se opunea pe motiv ca «nuclearul» se face in organisme de vocatie industriala si nu in universitati.
L.N.: Domnule profesor, ce a insemnat studiul fizicii in viata dumneavoastra?
W.P.: Enorm. Am invatat ca anumite concepte – precum cele de materie, de timp, de spatiu, de simultaneitate, de forta, de miscare, de repaus, etc. – nu au acelasi sens atunci cand incerci sa intelegi comportamentul materiei la nivel atomic si subatomic. Astfel, o particula se comporta ca o unda, nu poate sta pe loc si este deci imposibil sa stii cu precizie in acelasi timp unde se gaseste si ce viteza are. Am inteles ca lumina este compusa din particule – fotoni -, ca electronii pot difracta ca particulele si ca ambele, materia si lumina, sunt «conduse» de unde de probabilitate! Conduse cu o precizie absolut extraordinara! Ca materia se poate transforma in energie si viceversa. Ca vidul contine o energie infinita. Ca particule asa-zis elementare ca protonul sunt compuse din alte particule si mai elementare si ca acestea sunt, la randul lor, compuse din alte particule care se combina intre ele pentru a se regasi sub aceeasi forma. Ca timpul fizic nu se scurge cu aceeasi viteza pentru toata lumea, ca timpul, ca si spatiul, nu exista in afara de materie etc., etc. Descrierea universului fizic face astazi apel la noi concepte, fabuloase, imposibil de explicat in limbajul de fiecare zi. Si totusi, aceste concepte explica lucruri observabile si folosite azi in noi tehnologii!
Mai important insa decat aportul de noi cunostinte si de noi concepte, fizica moderna a dus la o noua filosofie, la un nou mod de a vedea si de a intelege natura universului in care traim. Mai precis, de cand omul a inceput sa-si puna intrebari asupra naturii si asupra capacitatii lui de a intelege «natura» acestei naturi, fizica moderna ne-a invatat ca nu toate intrebarile au un sens... Pentru fizicieni, numai intrebarile la care exista raspunsuri observabile sau masurabile – sau cele care se deduc din cele observate – au un sens. In fizica, o teorie este considerata ca «buna» numai daca poate explica un maximum de lucruri (observabile) plecand de la un minimum de postulate si daca poate prevedea evenimente neprevazute inca. Trebuie recunoscut ca exigentele gandirii fizice sunt extraordinare si ca limitele ei impun imaginatiei conditii riguroase. Dar, in acelasi timp, mi-am dat seama ca intrebari «metafizice» pe care fiecare fiinta si le pune sunt deseori prost puse, daca nu chiar inutile... Deci fizica mi-a adus si seninatate metafizica, desi m-a obligat la o disciplina mentala severa.
L.N.: Tocmai de aceea as merge mai departe si v-as intreba: dupa o viata de cautari, de intrebari, de framantari, cum vedeti dumneavoastra impacandu-se stiintele si filosofia?
W.P.: Vasta chestiune... Nu pot da decat un raspuns extrem de schematic. Filosofia a incercat, de la inceput, sa sistematizeze toate cunostintele despre lumea materiala si despre lumea ideilor si sa «explice» natura, omul si relatiile dintre om si natura. Filosofia, la vremea lui Aristotel, era globalizanta. Cu timpul, capitole intregi din filosofie s-au separat, devenind discipline diferite, fiecare dezvoltandu-se dupa legile ei proprii. Filosofia a ramas cercetarea, prin rationament, a cauzelor prime, a realitatii ultime, a sensului vietii etc. Rationamentul a contribuit enorm la dezvoltarea filosofiei; astfel, plecand de la ipoteze diferite, au aparut doctrinele moderne: cartezianismul, materialismul, idealismul, existentialismul, pozitivismul etc. Stiinta a adus cunostinte noi, cunostinte ce nu puteau fi deduse numai din rationament. Intelegerea universului, asa cum este realizata azi, ei i se datoreaza. Progresele viitoare in cunoastere nu pot proveni decat prin ea. Intr-un sens, stiinta s-a emancipat de filosofie; o alimenteaza si o obliga sa reformuleze intrebarile de baza. Pe de alta parte, stiinta nu poate sa explice de ce lucrurile sunt asa cum sunt si nici daca ele au vreo finalitate.
L.N.: Si totusi, fiinta umana cauta cu disperare certitudini sau cel putin raspunsuri multumitoare la intrebarea: «De ce lucrurile sunt asa cum sunt?» Poate religia sa-l ajute pe fizician sa gaseasca un raspuns la aceasta intrebare?
W.P.: O si mai vasta chestiune... Cand omul a inceput sa aiba constiinta celor ce se intampla in jurul lui, cand a inteles ca este o fiinta muritoare, a gasit in religie raspunsuri la intrebarile lui existentiale. Cine a scris mai frumos decat Mircea Eliade despre ce inseamna ideea de «sacru» in constructia mentala a indivizilor? In paragraful de deschidere al primului volum al cartii sale “Histoire des croyances et des idées religieuses” (De l’age de la pierre aux mystères d’Eleusis), Eliade scrie : « Pour l’historien des religions, toute manifestation du sacré est de conséquence ; tout rite, tout mythe, toute croyance ou figure divine reflète l’expérience du sacré, et par conséquent implique les notions d’être, de signification et de vérité. [...] Il est difficile d’imaginer comment l’esprit humain pourrait fonctionner sans la conviction qu’il y a quelque chose d’irréductiblement réel dans le monde ; et il est impossible d’imaginer comment la conscience pourrait apparaitre sans conférer une signification aux impulsions et aux expériences de l’homme. La conscience d’un monde réel et significatif est intimement reliée a la découverte du sacré. Par l’expérience du sacré, l’esprit humain a saisi la différence entre ce qui se relève comme étant réel, puissant, riche et significatif, et ce qui est dépourvu de ces qualités, c’est-à-dire le flux chaotique et dangereux des choses, leurs apparitions et disparitions fortuites et vides de sens. En somme, le “sacré” est un élément dans la structure de la conscience, et non un stade dans l’histoire de cette conscience. Aux niveaux les plus archaïques de culture, vivre en tant qu’être humain est en soi un acte religieux, car l’alimentation, la vie sexuelle et le travail ont une valeur sacramentale. Autrement dit, être - ou plutôt devenir - un homme signifie être “religieux”. »
Pe de alta parte, religia a incercat sa explice prea multe lucruri si s-a opus stiintei cand aceasta a devenit o disciplina independenta, atunci cand metoda de cercetare stiintifica a facut proba superioritatii ei intelectuale, atunci cand stiinta a devenit sinonima cu progresul (in intelegere, nu in valori morale).
In secolul XIX, stiinta si religia s-au opus frontal. In secolul XX, stiinta, triumfatoare, a adus o bogatie extraordinara de cunostinte noi, de explicatii la vechi probleme – de exemplu, asupra naturii materiei si asupra mecanismului evolutiei naturale –, incat savanti crestini ca Pierre Teilhard de Chardin sau filosofi crestini ca Jean Guitton au incercat sa apropie stiinta de religie, primul acceptand ca ideea de evolutie animala se aplica si la spiritul uman si ca amandoua tind catre o convergenta (punctul omega) pe care el o identifica cu Hristos (“Science et Christ”, Seuil, 1965); cel de-al doilea incearca, plecand de la fizica moderna, sa faca o sinteza intre materie si constiinta, pe care a numit-o Dumnezeu (“Dieu et la Science - Vers le métaréalisme”, Grasset, 1991).
Nu stiu ce ne va aduce viitorul. Eu, personal, n-am gasit raspunsuri valabile pentru mine decat in stiinte. Sunt deschis insa la toate ipotezele - inclusiv la cele mai iconoclaste ca: «Nu cumva omul l-a creat pe Dumnezeu?» cu corolarul sau: finalitate superioara nu exista, ci numai finalitati inventate de om. Dar aceste lucruri nu sunt «observabile» si, deci, si mai putin «masurabile»! Deocamdata...
L.N.: Domnule profesor, anul acesta teoria einsteiniana a relativitatii a devenit centenara. In constiinta populara, ideile lui Einstein se rezuma la expresia «Totul este relativ». Chiar asa sa fie?
W.P.: Riguros vorbind, termenul de relativitate a aparut sub forma urmatoare: pentru relativitatea restransa - cum descriu acelasi fenomen doi observatori, dintre care unul se deplaseaza cu o viteza relativ constanta fata de celalalt?; pentru relativatea generalizata - cum descriu acelasi fenomen doi observatori dintre care unul se deplaseaza cu o acceleratie relativ constanta fata de celalalt? Raspunsul este: rezultatele sunt diferite (este prea complicat de explicat in ce sens, dar de aici apar echivalenta intre masa si energie precum si echivalenta intre gravitatie si curbura spatiului etc.) Deci, totul este intr-adevar relativ! Numai fizicienii stiu exact cat de relative sunt unele fata de altele…
