Puncte de vedere

“Stiu totul despre tot”

 Vasile RADU

             De cate ori nu v-ati simtit deranjati sau agasati ca vi se taie vorba? De cate ori nu v-ati simtit asaltati de impresionismele unora, care impresionisme va puneau pe ganduri sau chiar va lasau un oarece gust de inferioritate? Ei, in urma unei mici revolte interioare, mi-am luat odata ca tema de casa observarea acestor « monsieur et madame je sais tout » si m-am bagat putin in psihologia de bucatarie - pe langa o sticla de bere.

Oamenii care se amesteca sistema-tic in conversatiile altora, care vor sa aiba tot timpul ultimul cuvant, mono-polizeaza discutia si nu asculta pe nimeni afirma fara incetare ca au dreptate si se grabesc sa-si dea cu parerea la cea mai mica ocazie. Si totusi, teoriile pe care le enunta pe un ton convingator se dovedesc, adesea, putin documentate si deloc viabile. Or, acum, daca e sa o fac pe psihologul, as spune ca atitudinea acestor persoane tradeaza o lipsa de incredere in sine, o anxietate profunda care se manifesta intr-un mod defensiv. In spatele fatadei se ascund, de fapt, multe complexe si indoieli.

             Aceasta cautare permanenta de recunoastere mascheaza o problema narcisica. In spatele «domnului si doamnei stiu tot» se ascund de multe ori niste fobici sociali, mari timizi extravertiti care isi compenseaza frica printr-o logoree verbala - dar anxiolitica. A mustra pe cineva sau a inchide gura cuiva, le permite sa-si ascunda propriile slabiciuni. Persoana care are raspuns la toate incearca o perpetua nevoie de a se asigura de propria-i valoare. Ea acorda o importanta cruciala efectului pe care-l produce discursul sau asupra altcuiva, convinsa ca daca ar afisa cea mai mica lacuna ar fi o problema fatala si ca orice greseala ar discredita-o.

             Aceasta tendinta de «a dramatiza verbal» lucrurile isi are radacinile in copilarie. Copii fiind, aceste persoane, au fost confruntate cu niste respon-sabilitati prea grele pentru varsta lor, au imbatranit prea devreme. Oamenii care stiu totul despre tot iau lucrurile prea in serios si aceasta, cel mai adesea, pentru ca nu au avut o copilarie suficient de ludica, pentru ca nu s-au simtit luati in serios sau pentru ca nu li s-a acordat atentie. Putin ascultati si prost intelesi de parintii lor, au fost obligati sa ridice tonul si sa mai adauge una, doua pentru a fi ascultati, iar odata deveniti adulti, continua sa creada ca «a exagera» ramane singurul mijloc de a se impune si de a lupta contra sentimentului de inferioritate care-i asalteaza.

             Acum, citind toate astea, lucrurile mi se par mai aproape de realitatea mea si adrenalina mi-a scazut vazand cu ochii; ba chiar ma incearca un sentiment de compasiune. Se pare ca exista un remediu si la trouble-ul acesta: se sugereaza persoanelor in cauza sa mai taca din cand in cand... Ascultarea este un alt bun mijloc de a rezolva aceasta problema otravitoare, pentru ca foca-lizarea nu se mai face pe propriul discurs ci pe cel al interlocutorului, iar interesul poate atrage simpatia interlocutorului, lucru absolut benefic. Si, in cele din urma, partajul se pare a fi si mai bun, mai ales cu un bine dezvoltat simt al umorului, caci nu este nici o rusine in a nu sti tot, ba din contra. Si uite asa mi-am apreciat eu jumatatea de bere ramasa...