TRIBUNA NOASTRA
Nr. 50, septembrie - noiembrie 2005

Printr-o analogie sesizanta cu o vorba de fotograf, pe care o folosea Ernst Jünger, citeodata artistii cei mai demni de admiratie sint „greu de developat“. Rezista cind voiesti sa le trasezi o figura lesne inteligibila, tocmai pentru ca stiu sa fie incomod exigenti cu ei insisi. Vasile Gorduz e dintre acestia, el, portretist de exemplara acuitate, pare a desfide rivna ambitioasa a criticului care ar incerca sa-l portretizeze, rinduit, securizant si statornic. Nu-i pasa de circumstantieri abile, inainteaza deschis, vulnerabil, in viul unui aprig corp-la-corp cu absolutul; nu se voieste sub protectia unor categorii muzeale, de care sa-si agate zbuciumul devorant, ca si cum ar imbratisa un palladiu salvator.
Si, totusi, cine ca el a privit cu atita concentrata recunostinta, nostalgic rivala, culmile perfectiunii neintrecute – acelea, bunaoara, atinse de artistii antichitatii in bronzurile de la Riacce? N-a ramas la un suspin de neputincioasa beatitudine, s-a inversunat sa daruie, la rindul sau, lumii de astazi opere cu sunet la fel de plin, de integru. O statua precum aceea a lui Traian, pe care a plantat-o pe malul Guadalquivirului, linga locurile unde s-a petrecut nasterea Imparatului, marcheaza o reusita si un nivel in arta bronzului de care putini contemporani ar fi capabili in Europa.

[...] Dar portretul care-l bintuie acum pe sculptor este acela al poeziei insesi. Pornind de la masca lui Eminescu, efigia realizata de Gorduz intipareste atit de adinc freamatul de absolut al marii lirici, incit in jurul ei am putut organiza la UNESCO, in anul 2000, expozitia si festivalul ce lansau, pentru prima oara, Ziua Mondiala a Poeziei. Tot ce a urmat in creatia compatriotului nostru a despicat fagasuri noi pentru aceasta contemplare a geniului. Dincolo de incordarile specifice romantismului, statua pe care Gorduz i-a inchinat-o poetului, urmind a fi ridicata la Montréal, inchipuie o silueta purtata de vintul tariilor, dar asumindu-i geniului umilitatea generoasa care sa-l proiecteze pe un cer crestin. Visul, cu blindete induratoare, a trecut peste sfidarile contingentului, draperia poetului s-a scuturat de faldurile ce ar fi putut sa o acorde si s-o impuna tumulturilor din For; e buna mai curind pentru Judecata de Apoi – pentru un judet al sufletelor, vast cuprinzator, in care sa triumfe radios neprihanirea.
(din articolul aparut in Observator cultural, nr. 190/14-20 octombrie 2003)

Intruparea Odei in metru antic
Sorin Dumitrescu. Despre statuia ''bucovineanului'' Eminescu...

Am asistat in ultima vreme la calificari nedemne privind statuia lui Eminescu, ce urmeaza sa fie dezvelita cu prilejul vizitei presedintelui Romaniei. Abateri nepricepute asupra operei unuia dintre sculptorii cei mai mari ai Romaniei, poreclit insolent ''basarabeanul Gorduz''. Este greu de crezut ca nu s-ar cunoaste notorietatea de care se bucura un artist de talia maestrului Vasile Gorduz. Cu atat mai bizara si mai inoportuna mi se pare incriminarea acestei extraordinare ipostaze a lui Eminescu, adusa spre a fi amplasata la Montréal, care lipseste Romania de o capodopera, dar pe care, spre bucuria noastra, ''capitala'' Canadei a fost invrednicita in mod providential sa o aiba.

Prezenta acestei capodopere in inima pamantului canadian m-a determinat sa inlocuiesc polemica printr-o cu mult mai utila incercare de a decripta neverosimila si misterioasa frumusete a acestui chip al lui Eminescu.

Vasile Gorduz este sculptorul care a daruit culturii romanesti prima icoana sculptata a lui Eminescu. Este sculptorul care a reusit sa ''developeze'' sfintenia ascunsa in trasaturile arhetipale ale poetului. Pana si fotografiile acestei statui, oricare ar fi unghiurile, retin un chip al lui Eminescu semanand razbit cu Hristos! Cum a fost posibila aceasta surprinzatoare intiparire?

Tentativa de a da chip unui Eminescu crestin i-a preocupat pe multi artisti. De altfel, romanii si-au dorit intotdeauna cu fervoare un Eminescu mai degraba utopic decat realist, cosmopolit, dar neoccidental, metafizic, dar negerman, credincios, dar nemaniheist, mistic, dar neidealist, crestin, dar neimbisericit! Pana deunazi, marele sculptor Anghel parea sa fi nascut cel mai ''eminescian'' Eminescu: ipostaza geniului pustiu ca paradigma a resemnarii refulate a neamului romanesc, exprimata printr-un chip eminamente introvertit, aproape autist, predispus reveriilor abisale, care asculta doar de geometria pustie a singuratatii.

Elieti romanesti intelectuale i s-a parut ca ''increstinarea'' geniului eminescian l-ar ''confesionaliza'' exagerat, reducandu-i poetului national sansele de a mai fi numarat vreodata printre varfurile poeziei universale. Clerul, si el timid, s-a oprit in pragul scrierilor, descurajat sa constate penuria recuzitei ecleziale in cuprinsul operei eminesciene. Cu rare exceptii, parintii n-au facut nici cel mai mic efort de a se convinge ei insisi si de a convinge poporul credincios cat de crestin ortodox este modul in care abordeaza Eminescu orice domeniu intalnit sau oricare ideatie care-l capteaza ocazional. Pe scurt, un Eminescu mai mult sau mai putin ''increstinat'' stanjeneste oarecum si Biserica, si cultura laica. In acest context, geniul lui Gorduz propune pentru prima oara o varianta neasteptata: un chip al lui Eminescu in comuniune.

Asa cum lense poate constata oricine, ochii acestui metaportret au fost facuti de sculptor in asa fel incat sa dialogheze viu si patrunzator numai cu Interlocutorul Divin. Vasile Gorduz ne pune dinainte un Eminescu prada unei rapiri dumnezeiesti, fizandu-L hipnotic pe Dumnezeu cu cautatura sculata din morti, subit inviata, a celui care isi adora Invietorul.

Paradoxal, soclul acestei extraordinare reconstructii fizionomice l-a constituit tocmai masca mortuara a poetului. Interventiile sculptorului asupra mastii si-au propus sa ''dezmorteasca'' mulajul de ghips printr-o remodelare inrudita tactil cu palpitul si mladierea formei vii. Dezmortirea mortii intiparite pe masca a insemnat insa ''Invierea'' reliefului acesteia centimetru cu centimetru, operatie migaloasa si plina de precautii tehnice inrudite mecanic cu domeniul chirurgiei plastice! Dar pentru ca masca mortuara sa poata deveni icoana, trebuia mai intai ''deconstruita'' moartea, demontata minutios bucata cu bucata pentru a reaseza la fel de munutios bucatile inapoi, dupa chipul si asemanarea vietii. Iata de ce bucatile de maxilar, de obraz, de barbie sau de gat care restaureaza impreuna tenui acestui Eminescu fara precedent in statuara romaneasca, seamana izbitor cu cioburile de lut ars care reconstituie laolalta forma misteriosa a vaselor antice. Este aproape sigur ca pentru marele artist dezmortirea tiparului de ghips al mortii a devenit o certitudine abia in clipa in care a reusit sa deschida ochii poetului, si aceasta in acelasi mod in care odinioara moartea i-a coborat pleoapele peste luciul intepenit al pupilelor.

O observatie, credem capitala, se impune de la sine: nimic nu ne justifica sa consideram ca Eminescul lui Gorduz ar fi deschis ochii dincoace si nu dincolo, pe celalalt taram, langa Hristos. Marele artist ne infatiseaza un Eminescu definitv ''bransat'' la Hristos, ca mucenicii sau marturisitorii biruitori.

Nu poti sa nu te intrebi cata cultura ii trebuie unui edil sau unei comunitati de oameni pentru a recunoaste in aceasta geniala statuie talia si suflul monumentului de anvergura. Oare halatul prelung, cu poalele coborate mult sub genunchi, n-o fi simbolizand cumva arhetipala manie care infasoara pe cel ''pururi tanar'', care nu credea sa-nvete a muri vreodata? In aceste vremuri smintite si absolut necreative, s-a plasmuit totusi in tacere, departe de vuietul lumii, cea mai teribila intrupare plastica a Odei in metru antic.

Merita sa nea mintim ca pentru Nichita Stanescu celebra oda eminesciana a inaugurat ''poezia metalingvistica, care atesta posibilitatea marii poezii, care nu folosteste nici unul din mijloacele poeziei''.Prelaut ca ''plans al unei idei abstacte'', nu credeam sa-nvat a muri vreodata reprezinta pentru Nichita ''un vers situat deasupra metaforei, cel mai neasemuit vers care s-a scris vreodata in limba romana''. Perceptiile si definitiile meorabile, ca de altfel majoritatea disocierilor lui Nichita Stanescu, ne deschid o pista neasteptata de abordare a lucrarii marelui sculptor.

Intelegem in sfarsit ca in realitate capodopera lui Gorduz ne propune statuia unui vers.

Fiindca este bine sa se stie ca precis ca statuia lui Eminescu pe care o ofera acum statul roman este o veritabila si insigna capodopera.
(articol aparut initial pe afisul oficial al inaugurarii Pietei Romaniei la Montréal)

Andrei Plesu. Lasitate, nesimtire, ignoranta

E nevoie de multa rabdare, de o indelung exersata perspicacitate si de o anumita doza de masochism, ca sa obtii o definitie exacta a marasmului politic, economic si moral in care traim. Dar dincolo de complexitati si fineturi, citeva linii mari sar in ochi. Si ele nu se vor modifica foarte curind, chiar daca starea economica a tarii se va fi imbunatatit simtitor, sub presiunea financiar-birocratica a Uniunii Europene. Fiindca e vorba de vicii de substrat, de acumulari "istorice", de metehne cronicizate.

[...] Acolo unde lehamitea si nesimtirea nu razbesc, intra in scena, cu o eficacitate remarcabila, ignoranta activa. Exemplu: se instaleaza la Montréal, intr-o mica piata a orasului, o statuie a lui Eminescu. Lucrarea a incaput, din fericire, pe miinile lui Vasile Gorduz, probabil cel mai important sculptor roman contemporan. Un galagios comando de neispraviti, din tara, dar mai ales din comunitatea romaneasca a Canadei, motivati de afecte obscure, dar in primul rind de o crasa lipsa de gust si de cuviinta, contesta monumentul: "Seamana cu Elena Ceausescu!", "Ne facem de ris!". Ne trebuia un bust conventional, ca in Cismigiu, ceva banal si dulceag, o facatura de protocol, pe gustul mincatorilor de sarmale. Ziarele noastre preiau euforice scandalul, nu se cere opinia nici unui specialist, nu se face nici o ancheta serioasa. Care va sa zica, dispunem, oricind, de un pluton ignar, gata sa saboteze, sinucigas, pina si dramul de reusita pe care l-am putea impune. Cind nu avem succes in atac, ne caznim sa ratam si in defensiva, prin autogol.

Poate am o zi proasta. Poate exista o Romanie nevazuta, mai buna decit cea care se vede. Astept febril, ca pe o epifanie, iesirea in lumina a acelei Romanii. Dar stiu, pe de alta parte, ca ea nu poate prinde corp din substanta - oricit de intensa - a simplei mele asteptari. Deocamdata, zeitatea nu pare dispusa sa se manifeste, iar credinciosii motaie zoologic printre esecuri. (din articolul aparut in Dilema, nr. 36/17-23 septembrie 2004)