TRIBUNA NOASTRA
Nr. 50, septembrie - noiembrie 2005

La noua luni dupa instalarea sa in functia de presedinte al Statelor Unite, lui George W. Bush i-a batut, in sfarsit, destinul la usa. Inca picotind, insa zdravan imbrancit de «mentorii» sai, George W. Bush anunta atunci lumii o noua era: lupta impotriva terorismului – care lupta, urmand o logica absolut ilogica, avea sa inceapa cu cei care nu au lovit Statele Unite sau interesele lor geostrategice. Iar acestia aveau sa fie – ghinionul lor! – irakienii, carora li se anunta dintru inceput, cu zambete de circumstanta si cu fraze de doi bani, o democratizare sigura si rapida, o armonie interetnica si un belsug economic ce n-a vazut Mesopotamia. Numai ca irakienii nu erau pentru prima oara la mana americanilor. Cine a avut ochi, vazuse; cine a avut urechi, auzise... Americanii nu «democratizeaza» pe nimeni pe gratis.
Intre 1996 si 2003, programul «petrol contra hrana» a rotunjit considerabil buzunarele lui Saddam Hussein si ale catorva inalti demnitari sau responsabili de acest proiect in cadrul ONU. Conform unui articol aparut in luna august in Le Monde diplomatique, lista articolelor care urmau a fi furnizate semestrial Irakului era «cu grija» stabilita de comitetul Consiliului de securitate insarcinat cu punerea in aplicare si cu supravegherea programului «Petrol contra hrana». Alain Gresh, autorul articolului Un scandale peut en cacher un autre, adauga: «Nici o decizie nu era posibila fara acordul Statelor Unite care, impreuna cu Regatul Unit, au blocat contracte in valoare de sute de milioane de dolari, sub pretextul ca anumite produse riscau sa fie utilizate pentru un program de arme de distrugere in masa – despre care se stie acum ca nu exista in fapt decat in imaginatia strategilor de la Washington.»
Intr-un articol publicat in februarie 2005 tot in Le Monde diplomatique, Joy Gordon  (profesor de filosofie la Fairfield University), adauga ca fiecare contract negociat de Irak era «minutios» examinat de inspectori («care se asigurau ca Irakul nu importa materiale care sa-i serveasca la producerea de arme ilegale»), apoi de responsabilii programului «Petrol contra hrana», pentru a poposi in cele din urma pe biroul Comitetului 661 (responsabil de punerea in aplicare a sanctiunilor impotriva Irakului). «Sprijinite de o echipa de 60 de experti insarcinati sa examineze contractele trecute prin Irak, Statele Unite au fost extrem de active in cadrul acestui comitet, scrie Joy Gordon. Nici o alta tara n-a recurs la dreptul de veto ca Statele Unite. In ciuda obiectiilor ridicate de cvasitotalitatea tarilor membre ale Consiliului de Securitate, americanii au fost singurii responsabili de blocarea a miliarde de dolari pentru ajutoare umanitare esentiale. Conform anchetelor conduse de Congres, Washingtonul n-a blocat niciodata un contract pe motive de neregularitati ale preturilor, chiar daca au existat informatii ca aceste contracte aveau sa se traduca mai mult ca sigur in bacsisuri varsate regimului lui Saddam Hussein.» Ca de atatea ori in trecut, in iulie 2002, de exemplu, Statele Unite blocau - «din motive de securitate» - importuri umanitare vitale in valoare de 5 miliarde de dolari. In schimb, in nici unul din cele peste 70% de cazuri de contracte dubioase (a se citi «promitatoare de spaga»), Statele Unite nu gasit de cuviinta sa intervina (sa blocheze sau sa amane contractul respectiv).
Si ca meniul sa fie si mai variat, sa adaugam si masivele deturnari de fonduri, cu sprijinul binevoitor al Comitetului de Compensatii al Natiunilor Unite (o alta «unealta de lucru» a Washingtonului), care, «sub pretextul despagubirii celor care suferisera de pe urma invaziei irakiene», a retinut 30% din productia petroliera irakiana pentru «a rambursa», scrie Alain Gresh, «societati sarace precum Kuwaiti Oil Company». Anul acesta, in aprilie, adauga Gresh, «la doi ani dupa caderea lui Saddam Hussein si intr-un moment in care guvernul irakian cerseste disperat credite», Irakul a fost fortat sa trimita un cec de 200 de milioane de dolari celor care, la aproape 15 ani de la invadarea Kuweiului, inca mai «sufera» de pe urma hazardatei actiuni a lui Saddam Hussein.
Pentru naivi, sanctiunile adresate Irakului dupa 1990 puteau parea o masura «democrata» - dura, e adevarat, dar al carei caracter punitiv era menit sa trimita Irakul inapoi in spatele clasei, acolo unde este locul celor codasi intr-ale democratiei. De fapt, masura batea mult mai departe in timp si mult mai in profunzime (se astepta erodarea progresiva a societatii civile irakiene, a infrastructurii, inrautatirea situatiei generale a populatiei etc.). Dupa invadarea Irakului, cuvantul de ordine a devenit «reconstructie», termen drag administratiei Bush, care poate, in sfarsit, scoate la lumina zilei si prezenta natangilor, sub o forma «civilizata», fateta unui plan diabolic pe care «strategii» de dreapta il coc de ani si ani: distrugerea, sub pretext «umanitar» a tarii, spre a o reconstrui – dar nu oricum, ci « à l'américaine ». Caci, noteaza cu justete Alain Gresh, «a reconstrui sistemul electric ar fi insemnat sa se faca apel la firmele germana (Siemens) si suedeza (ABB) care instalasera reteaua electrica moderna a Irakului; pentru telefon, ar fi trebuit sa fie contactata firma Alcatel (Franta), care instalase retelele si cunostea terenul. Insa Washingtonul voia sa pedepseasca guvernele Batranei Europe. Si, de asemenea, sa asigure contracte consistente celor cateva societati care finanteaza Partidul Republican.»
Pe cine au pedepsit sanctiunile ONU? Cui a servit finalmente programul «Petrol contra hrana»? Cui serveste astazi haosul din Orientul Mijlociu, fragmentarea si destabilizarea unei zone si asa destul de sensibila?

La aproape noua luni de la inceperea celui de-al doilea mandat, o noua catastrofa se abate pe capul presedintelui Bush. De data aceasta, e o catastrofa naturala cu un nume banal, dar care a scos la iveala o catastrofa cu caracter social si politic (saracia si rasismul) pe care nici o administratie americana (indeosebi cele republicane) n-a tratat-o vreodata cu seriozitate, intelegere si inteligenta. La valurile de scumpiri care se abat sistematic peste americanul sarac, veniturile stravezii ale «welfare»-ului cad asa cum au cazut si digurile care protejau New Orleans-ul. Negat intai cu violenta (la nivel de administratie sau de mass-media), factorul «rasa» (observat fara nici o ezitare dincolo de Ocean) incepe sa-si faca loc, timid, in dezbaterea publica americana. Normal ca America «alba» se simte nedreptatita de toate acuzatiile ce i se aduc in legatura cu America «neagra»: Ku Klux Klan-ul e pe moarte, negrii nu mai sunt negri, ci «afro-americani», Condoleeza Rice e un exemplu al dublei reusite pe scala politica – ca femeie si ca negresa, Denzel Washington a castigat un Oscar, rapper-ii abia isi mai tin capul drept din cauza lanturilor de aur care le atarna de gat (limuzinele, ochelarii de soare, tinutele extravagante, damele de companie bine asortate, toate acestea fac parte din universul glomour la care au, in sfarsit, acces si (pseudo)artistii de culoare), (pseudo)artisti sau sportivi albi tin mortis sa devina artisti sau sportivi de culoare – iata un pospai de «democratizare» si de asanare a societatii civile americane; insa cine a trait o vreme in Statele Unite nu se poate sa nu fi observat diferentele dintre cultura alba si cultura neagra. Imi aduc aminte de o scena pe care am trait-o acum cativa ani in Statele Unite. Predam franceza la o scoala elementara; la sfarsitul anului, directoarea scolii ii anunta pe profesorii de limbi straine (franceza si, evident, spaniola) ca fiecare clasa are la dispozitie 15-20 de minute pentru un program artistic care sa-i lamureasca pe parinti asupra progreselor odraslelor lor in domeniul franco-spaniolei. Cum in grupa mea erau 8 copii, i-am consultat si, dupa ceva dezbateri, am optat, unanim, pentru o mica scena din Alba ca zapada. Trecem la casting. In timp ce ma straduiam sa-mi gasesc povestitorul, o fetita de culoare ridica mana si-mi spune scurt si ingenuu ca ea vrea sa fie Alba ca zapada. De partea «alba» a clasei, pufniturile abia retinute in podul palmei n-au intarziat sa apara; un baietel blond si-a privit amuzat colega si a intrebat-o doar atat: «Tu?» Copilul m-a privit jenat, cautand, parca, o explicatie sau o mangaiere – pe care, ca biet international student in patria lui politically correct nu-mi puteam permite sa i le dau.
Astazi, la cateva saptamani de la tragedia din New Orleans, am sentimentul ca aud aceleasi pufnituri de dispret amestecat cu revolta alba la gandul ca americanul negru e sarac si discriminat – deci ignorat. Si totusi este adevarat. Iar dovada cea mai clara este raspunsul oficialitatilor federale la «starea de urgenta» pe care a impus-o trecerea Katrinei prin sudul tarii: un presedinte apatic, care a facut cateva «vizite de lucru» - de ochii lumii – pe teren, oficiali «strans uniti in jurul comandantului suprem» si pierduti in declaratii despre amabilitatea si preocuparea sefului statului fata de compatriotii sai batuti de soarta, o First Lady afabila in fata camerelor de luat vederi, un vice-presedinte absolut increzator in capacitatea zonelor sinistrate de a renaste din propria cenusa, tineri recruti ale caror arme indreptate catre populatia civila erau dovada faptului ca cei in cauza sunt incapabili sa faca distinctia intre o misiune militara si una umanitara etc. In cele din urma au fost desemnati – fara nici un fel de licitatie – principalii contractori ai «reconstructiei» zonelor afectate de trecerea uraganului Katrina. Este vorba – cine se mai mira? – de clienti ai lui Joe Allbaugh, fostul sef de campanie electorala a lui George W. Bush (si prieten bun al lui Michael Brown, fostul director al FEMA): Shaw Group Inc. si Kellog Brown and Root (filiala a nelipsitei – cand e vorba de «reconstruit» ceva – Halliburton Co).
Pana una alta, Kellog Brown & Root a primit din partea Pentagonului 29.9 milioane de dolari pentru reconstruirea bazelor navale din Louisiana si Mississippi, vicepresedintele Cheney a primit (numai pentru anul trecut) un cec anemic in valoare de 194.852 dolari din partea lui Halliburton, care Halliburton a primit din partea guvernului american contracte in valoare de un miliard de dolari in Irak, care Irak...
Una peste alta, daca e razboi in Irak e bine, daca e Katrina e si mai bine... Poate ca norocul este orb. Un lucru insa e cert: sigur are mirosul banilor, fiindca nu stiu cum se face, insa ori de cate ori e vorba de bani, nici o constitutie din lume, nici o carta a drepturilor omului, nici o promisiune electorala, nici un juramant pe Biblie in fata intregii natiuni (si, supposingly, in fata lui Dumnezeu) nu vor face doi bani in fata interesului propriu sau, dupa caz, a intereselor de partid. Tristetea este ca aceasta eterna ciolaniada se ascunde in spatele unor concepte sau idei nobile, in care noi trebuie sau vrem sa credem – precum cele de libertate, de democratie, de egalitate de sanse, de drepturi care mai de care mai greu de acordat... Tristetea si mai mare este ca tocmai tara in care o parte dintre cele mai elementare drepturi ale omului sunt calcate in picioare se crede – naivitate sau cinism? – chemata sa conduca destinele noastre ale tuturor. Candva am iubit-o. Poate pentru ca nu o cunosteam. Astazi, cand ma leaga de ea atatea amintiri, mi se pare din ce in ce mai straina. Oare pentru ca o cunosc?