TRIBUNA NOASTRA
Nr. 50, septembrie - noiembrie 2005

Si a venit si fatidica zi de 18 septembrie... Zi in care, in loc sa ne gandim cu drag la romanitatea noastra, ne-am decis s-o calcam odata in plus in picioare. Hotarat lucru - Clemenceau a zis-o cel mai bine -, «A fi roman nu este o nationalitate, ci o meserie». Si inca una atat de grea, incat unii dintre noi se pierd complet cu firea in incercarea de a se tine... de meserie. Ca orice meserie care displace, pe care cineva o practica in sila, si romanitatea se dovedeste a fi o povara atat de greu de dus, incat, fiindca ea este dublul nostru, o uram urandu-i pe cei ca noi (fara sa ne dam seama ca, de fapt, cei cu adevarat pedepsiti suntem noi insine).

Si fiindca sarmanul Eminescu a avut nenorocul sa fie desemnat nu numai Luceafar al poeziei romanesti, poet nepereche si alte zorzoane stilistico-moftologice din aceeasi gama, ci si simbol al romanismului la Montréal, iata-l si pe el pus la colt, huiduit, comentat si rascomentat de persoane al caror rost pe lume a fost sau este, fara indoiala, la ani lumina distanta de codurile estetice aflate la temelia oricarei creatii artistice. Iata-ne, asadar, peste noapte, din cauza lui Eminescu, specialisti in emigratie, in urbanism, in sculptura, in estetica, in canoane diplomatice, in codul bunelor maniere, in contabilitate, in aruncarea cu branza si mai ales in aruncarea cu noroi in aia care n-au aruncat cu branza.

Asa cum se vad lucrurile, Piata Romaniei i-a pus pe aceia dintre compatriotii nostri care se declara fara sfiala atoatestiutori in fata a trei probleme majore (false, de fapt, toate trei!):

1. De ce s-a aruncat cu branza? E bine ca s-a aruncat cu branza? (Probabil, altfel zicea lumea ca romanii din Montréal nu au facut nici o branza...) Altii de ce nu au aruncat cu branza? Va deveni branza o noua arma de protest la blandul popor locuitor al spatiului mioritic? Este branza adevarata mostenire a pasnicului ciobanas mioritic? Este intr-adevar branza buna intotdeauna in burduful cainelui? Este proba de aruncare cu branza testul de baza in validarea statutului de dizident?

2. De ce este statuia lui Eminescu asa de urata? Sau, daca este asa de urata, de ce nu i se pune un sac pe cap sau – si mai frumos – de ce nu i se planteaza pomi de jur imprejur, ca sa n-o mai vada nimeni? Da' de ce n-o ingropam mai bine in zid, ca pe Ana lui Manole? De ce sta singura (si urata, sa nu uitam!) intr-o piata mica, fara nici «un ''quelque chose'' cu specific romanesc» prin preajma (ca, de exemplu - si fara nici o legatura cu arta -, «un magazinas cu discuri romanesti, o cafenea sau o cofetarie cu produse de-ale noastre»? Sa mai pretinda careva ca romanului nu ii e foame (si sete) de cultura! S-ar putea merge si mai departe si sustine ca unora le este imposibil sa mearga in Piata Romaniei din cauza unor incompatibilitati flagrante intre statutul simbolic al Pietei care poarta numele tarii noastre de origine cu penuria de «cafea adevarata la ibric» sau de «porumb fiert». Asta, frate Eminescule (vorba lui Gica Poezarul), este inadmisibil! Parol! Altii, mai concilianti, se intreaba siderati: Da' de ce sa ma duc sa vad o piata in care «nu se afla decat o statuie»? Mare greseala din partea autoritatilor montrealeze sa ofere in dar unui popor agrar si robit cozilor si tocmelilor din piata, o PIATA (in care au incuviintat sa mai aseze si o statuie)! Statuia sta in PARC, domnilor, nu in piata! Intr-adevar, e total deconcertant! Nu mai intelege omul nimic. In piata e frumos, urla manelele de-ti vine sa-ti iei campii, bisnitarii aproape te iau de guler ca sa le intri in joc, hotii te pandesc cu ochii sticlindu-le deja de placerea de a te fi facut, fraiere, mirosul de mititei si de tarie te doboara... Ce mai, paradisul romanismului! Ce Dumnezeu sa faci in Place de la Roumanie? E plictisitor! Nimeni nu chiuie, nimeni nu bea, nimeni nu injura pe nimeni fiindca a pierdut la barbut sau la pocher, nimeni nu pocneste pe nimeni daca blestematele de carti o tin numai intr-o pierdere pentru vreunul din jucatori... Daca, Doamne fereste, apare in PIATA vreun «smecher» care cica s-a realizat in Canada? Sau daca, ptiu drace!, vine vreun smecher si mai mare care cica se pricepe la arta si la cultura? Ei, ce te faci atunci? Si-apoi, de ce sa te duci intr-o piata ca sa te uiti la o statuie urata? 

3. In cele din urma, Place de la Roumanie a reusit inimaginabilul: a impins isteria colectiva (bine ghidata de anumite pagini ale jurnalismului romano-montrealez) inspre cote absolut alarmante. Montrealul e plin de spioni, de securisti, de bestii in care ar arunca omul cu branza dar nu stie de unde s-o ia (pe bestie!), de incompetenti cu pretentii de artisti ori de organizatori de (placerom)fest-ivaluri, de tradatori, de bisnitari care abia asteapta sa «privatizeze» Piata Romaniei (ca doar de aceea stau pe capul autoritatilor montrealeze de mai bine de un an ca sa obtina nu numai locul, ci si si denumirea lui oficiala), ce sa mai, in ritmul acesta sfarsitul lumii nu are cum sa fie prea departe. Scenarii apocaliptice si ultrasiropoase se repeta tot mai insistent pe foaie sau prin viu grai si uite asa, oameni care nu au contribuit cu un cent la realizarea acestui proiect alearga dupa cei care l-au dus pana la capat ca dupa niste hoti de duzina; oameni care abia pot ingaima doua versuri din Eminescu s-au trezit peste noapte mari eminescologi sau esteti de frunte in urbe; oameni care nu sunt in stare sa aprecieze valorile culturale prin care Romania a imbogatit patrimoniul universal se erijeaza in directori de constiinte si ne explica neobositi cat de mediocri suntem si cat de inutila este recunoasterea la nivel international a valorii noastre ca popor (materializata printr-o amarata de piata in care troneaza o statuie – urata, nu uitati!)...

E trist si totusi adevarat. Din cauza unui bot de branza si a unui presedinte caruia i-a zambit prea mult norocul in fruntea Romaniei, Piata Romaniei si statuia lui Mihai Eminescu si-au pierdut aproape complet valoarea de simbol. Ele au fost impinse cu forta in plan politic si la fel de fortat legate de amintirea unui trist eveniment petrecut aici, acum un an... Cine are interesul sa mentina aceste false legaturi intre o creatie artistica si un eveniment cultural cu pagini din istoria post-decembrista a Romaniei? Cine are interesul sa lege la infinit de grumazul lui Eminescu si de placuta denominativa chipul lui Ion Iliescu si umbra unei armate intregi de securisti care, da, stim cu totii foarte bine, sunt (din ce in ce mai) activi la Montréal? Cui serveste aceasta indobitocire sistematica a uneia dintre cele mai instruite generatii de emigranti romani, aceasta oarba vanatoare de vrajitoare, aceasta oarba ura fata de tot ceea suntem – separat si impreuna –, aceste false «diferente specifice» cu care ni se tot scot ochii de o vreme incoace, aceasta oroare de compatrioti, acest dispret fata de tot ce e pozitiv, constructiv, valoros, apreciat sau recunoscut de altii, aceasta placere demolatoare, acest venin si aceasta zeflemea – singura unitate de masura, pare-se, pentru eforturile pe care o mana de oameni le-a facut (sau le face) in numele intregii lor comunitati?

Are cineva raspunsul? Poate ca da, poate ca nu. Sau poate ca, pur si simplu, vorba lui Eminescu, «Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina / Toate-s praf... Lumea-i cum este si ca dansa suntem noi... »