TRIBUNA NOASTRA
Nr. 49, iunie - august 2005

Zborul cu avionul nu-mi face nici o placere. Stresul zborului se adauga, de data aceasta, la angoasa creata de plecarea la Vancouver. Sa inveti limba engleza prin imersie totala, iata ceva ce numai nord-americanii puteau sa inventeze. Dar am castigat bursa, asa ca ma duc, fie ce-o fi...

Trei pentru un sandwich
Despartirea de rigoare pe aeroport, imbarcarea, cautarea locului..., in fine, ma asez. La fereastra! Macar daca se intampla ceva, sa vad. N-apuc sa ma instalez bine, ca vecinul din fata, dupa ce si-a epuizat sansele cu ceilalti doi pasageri asezati alaturi de mine, m-a intrebat daca as vrea sa schimb locul cu prietena lui, asezata tot la fereastra, dar cu doua randuri mai in spate. Fata politicoasa, am spus da. Dar asta m-a costat! Trec peste golurile de aer, peste marea de verdeata pe care-o vedeam in timp ce avionul lua altitudine si ajung la momentul delicat in care realizez ca mi-e foame, dar foame, nu gluma! Si uite asa am scapat de stresul de avion si am capatat stres de foame, caci de-acum pandeam fiecare miscare a stewardeselor si a stewardului cam durduliu, asteptand disperata o gustare. Am uitat sa spun ca experientele mele de zbor nu sunt atat de numeroase incat sa fiu in stare sa fac diferenta dintre psihoza vamesilor americani, carora le e frica (pana si) de un sandwich si indiferenta vamesilor canadieni, asa incat nu mi-am pus nimic de mancare in traista. Nu-mi imaginam ca zborul la 5.000 de kilometri distanta poate fi privit de unii ca un fel de naveta de la Bucuresti la Corlate. In final, stewardul cel rotofei soseste cu un pliculet de snaks-uri, care nu cantarea mai mult de 50 de grame. Peste inca vreo ora sosesc si sandwich-urile, moment asteptat cu nerabdare, in mod evident, nu numai de mine. O stewardesa vine dintr-un capat al avionulului, cealalta din altul, astfel incat se presupunea ca se vor intalni pe undeva, pe la mijloc. Dar nu se intampla asa: una se opreste cu un rand de scaune in fata mea, cealalta cu un rand in spate. S-au terminat sandwichurile pe care le vindeau cu 5 $ bucata, iar eu si vecinii mei am ramas flamanzi! Nici acum nu inteleg cum niste persoane care gestioneaza o companie de transport aerian nu sunt capabile sa numere locurile din avion si sa comande un numar corespunzator de sandwichuri (eventual chiar cateva in plus, pentru cei mai flamanzi, asa cum eram eu). Sau stewardul durduliu o fi fost si el flamand ? Pana la urma, asa precum deduceti citind aceste randuri, am supravietuit. Si am ajuns cu bine la Vancouver…
 

Vancouver – orasul trandafirilor
Vancouverul este atat de frumos, incat iti taie respiratia. Munti, ocean, plaje, cladiri noi, case superbe si multa, multa verdeata. Un oras nu foarte mare, dar foarte curat, unde am vazut cea mai mare varietate de trandafiri: de la mici cat o unghie, pana la marimea unor bujori; de la alb pana la visiniu, de la galben la portocaliu, mii de tufe de toate marimile, ingrijite cu multa atentie si, as zice, dragoste. Iarna, mercurul termometrelor coboara rar sub zero grade, iar locuitorii orasului se lauda ca intr-o zi de iarna, dupa orele de lucru, pot face doua-trei ore de golf si cam tot atatea ore de ski. Necazul e ca ploua, ploua intr-una. Pe localnici insa ploaia nu-i deranjeaza; dupa spusele lor, s-au obisnuit sa faca tot ce au de facut ca si cum afara ar fi senin si din cer nu ar cadea nici o picatura de apa. Comerciantii s-au adaptat la acesta realitate, astfel incat in orice magazin gasesti umbrele, pana si la Liquor Stores, echivalentul SAQ-ului nostru.

Plimbandu-te prin Vancouver, ai impresia ca fiecare fir de iarba este ales, tuns si pieptanat cu grija. Pare o gluma, dar asta e impresia care se degaja. Fiecare tufa, fiecare petec de iarba, fiecare copac iti da impresia ca este venerat de localnici. Poate in detrimentul oamenilor? Iarasi nu stiu raspunsul…

Mercedes-uri si cersetori
Pe strazi circula Mercedes-uri, BMW-uri sau Audi, noi-noute, intr-un numar surprinzator de mare, in comparatie cu Montrealul. Amuzant mi s-a parut faptul ca marcile europene sunt in general conduse de asiatici, in timp ce marcile asiatice sunt conduse de ceilalti locuitori ai orasului. Indiferent de marca masinii si de culoarea pielii conducatorului auto, pe placutele de inmatriculare este scris „Beautiful British Columbia“, opinie pe care o aprob din toata inima.

Doar o impresie sau o realitate, oamenii aici par mai bogati. Sunt mai bine imbracati, mai ingrijiti, hai sa zicem mai aproape de canoanele europene. Sa plece totul de la faptul ca salariul minim este de 8.25 $ pe ora? De la faptul ca este destinatia de predilectie a emigrantilor asiatici, care, in cea mai mare, parte sunt „solizi“ din punct de vedere financiar? Poate doar statisticienii ar putea da un raspuns. Daca e sa comparam cu Montrealul, preturile sunt mai mari in Vancouver. Pornind de la produsele alimentare, (mai mari cu cel putin 50 de centi – un dolar), continuand cu alcoolul, tigarile, casele sau apartamentele, totul este mai scump, sau mult mai scump. Se construieste de zor, macaralele isi intind bratele pretutindeni.

Diferentele sociale sunt mari. Daca pe strazi circula Mercedes-uri, pe trotuare circula cersetori. Nici macar in Romania nu am vazut atat de multi si atat de agresivi. In centrul si in estul orasului, unde sunt cei mai multi, te asalteaza la tot pasul, unul dupa altul. Cer ca si cum li s-ar cuveni, ca si cum ar fi obligatia ta sa le dai. Si spre deosebire de Montreal, unde si daca dai si daca nu dai, te alegi cu o urare de „O zi buna!“, la Vancouver, daca refuzi sau pur si simplu nu ai marunt, risti sa te alegi cu niste bombaneli de nemultumire, ba chiar si cu injuraturi. Numarul mare al cersetorilor se datoreaza in primul rand iernilor blande, fapt ce le permite sa doarma pe strada, indiferent de anotimp. In al doilea rand, localnicii dau vina pe administratia orasului, care a desfiintat o serie de spitale psihiatrice, mare parte dintre pacienti ajungand astfel pe strazi, speculand mila sau frica trecatorilor. Potrivit unui recensamant neoficial, se pare ca in Stanley Park  traiesc peste 500 de cersetori. Mai nou, localnicii spun ca administratia a incercat sa revizuiasca unele masuri si a incercat sa-i adune de pe strazi. Fara succes. Nimeni nu stie daca acest fel de a trai este o alegere sau este neputinta de a se adapta la o viata considerata de noi normala. Cert este ca daca vrei sa traiesti aici, trebuie sa te obisnuiesti cu prezenta lor.

Sky train
Intr-o zi ploiasa ca toate celelalte am ales sa ma plimb in sky train. In Vancouver nu este metrou. In schimb exista sky train - care face toti banii, pe care, de altfel, nu i-am platit pentru ca nu am stiut cum. Abia mai tarziu am aflat ca automatele pe care eu le luasem drept cash machine erau ghiseele de bilete. Si abia la intoarcere mi-am dat seama ca sky train-ul mergea de capul lui, fara sa aiba un conducator. Descoperirea m-a amuzat, pentru ca, la prima cursa, vazusem pe cineva asezat pe locul din fata si crezusem ca este conducatorul. La intoarcere, am cons-tatat cu stupoare ca locul este gol, asa ca, spre amuzamentul celorlalti, am intrebat unde este conducatorul. Mi s-a raspuns ca e plecat si ca locul este liber - daca vreau, pot sa-l ocup. Deci m-am asezat in fata si am facut, zic eu, niste fotografii reusite.
 

Orasul este mai mic decat Montrealul, iar reteaua de transport nu este chiar atat de eficienta. Autobuzele intarzie, orarele nu sunt afisate, iar distantele intre statii sunt cam tot atat de mari ca cele din Romania.

Inapoi acasa
Am vorbit in treacat despre Stanley Park (casa coiotilor si a cersetorilor), dar nu am suflat un cuvant despre frumusetea acelui loc. Asa cum nu am spus nimic despre Queen Elisabeth Park, despre plajele cu trunchiuri de copaci de pe malul oceanului Pacific, despre muntii cu varfurile acoperite de zapada pe care-i poti vedea in timp ce faci plaja, si nici despre expozitia Rodin pe care am vazut-o in penultima zi a sederii mele la Vancouver. Am sa mai spun doar ca daca ar fi sa aleg din nou, as alege sa traiesc in Vancouver, chiar daca sunt o fumatoare inraita si acolo nu pot fuma decat pe strada, si chiar daca imi place sa-mi tarai serile de vara pe o terasa cu o bere in fata, iar la Vancouver, dupa ora 23 nu se mai poate face asta. Pana la urma, m-am intors acasa si nu pot sa spun ca-mi pare rau, ploua prea mult la Vancouver…