TRIBUNA NOASTRA
Nr. 49, iunie - august 2005

Despre decenta, obiectivitate
si credibilitate in presa romaneasca

Criza jurnalistilor romani luati ostateci in Irak a dovedit, pe de o parte, ca, din pacate, multi „conspirationisti“ au avut dreptate, iar pe de alta parte, a pus odata in plus in evidenta o tendinta tot mai raspandita la romani, atat in societatea civila cat si in presa, si anume aceea de a fi paranoici si intoleranti, „infailibili“ si mistocari. La un alt nivel, „criza ostatecilor“ a demonstrat ca majoritatea presei romanesti inclina tot mai mult catre tonul si tematica de scandal decat spre echilibrul si informarea obiectiva, mai mult catre a influenta opinia publica decat spre a informa pur si simplu cititorul si a-l lasa sa isi formeze propriul punct de vedere.

S-a scris foarte mult, in perioada de „criza“, despre cei trei jurnalisti romani si despre situatia lor, s-au facut scenarii peste scenarii, insa cei mai multi dintre semnatarii acelor articole nu au adus nici un element nou si nu au lamurit nimic, nici din punctul de vedere al autoritatilor, nici al zvonerilor si raspandacilor, nici al persoanelor implicate direct. In plus, articolele au suferit, la randul lor, de simptomul atat de caracteristic presei romanesti (si poate nu numai romanesti), de a zice fara sa spuna nimic, de a incerca sa creeze iluzia de opinie personala si de noutate, de dezvaluiri de senzatie si de puncte de vedere inedite si naucitoare, folosind de fapt cancanuri, platitudini si truisme spuse deja de altii. Am citit astfel opinia unui ziarist care isi incheia articolul oarecum malitios, afirmand ca „...rapirea jurnalistilor romani in Irak a fost prilejul revarsarii spre mass-media din Romania a celei mai mari cantitati de zvonuri din ultimii ani...“, fara ca autorul acelei afirmatii sa realizeze ca, de fapt, el insusi nu era decat o voce din corul zvonisticii romanesti.

S-ar parea ca tot mai multi romani sufera (o fi vreo epidemie?) de paranoia si de psihoza teoriilor conspirationiste si ca cei mai multi nu ezita sa improaste cu noroi sau sa invaluie in fumuri cu iz de complot orice eveniment, fie el tragic sau banal, precum si orice persoana implicata in acel eveniment, indiferent la ce nivel, inainte ca adevarul sa iasa la iveala.

Temele predilecte de delir sunt implicatia guvernului, a politicului si a politicienilor, a oligarhiei financiare, a lojelor masonice, a ungurilor, a cabalelor, a evreilor (oriunde s-ar afla ei), a sionistilor, a rusilor, a pan-slavismului, a arabilor din tarile arabe, a arabilor din Romania, a wahhabistilor, a U.E., a S.U.A., a mafiei romanesti, a mafiei americane, a mafiei italiene, a Vaticanului, a CIA-ului, a FBI-ului, a FMI-ului etc. Oricine e vinovat, numai noi nu, nici ca natie (suna, poate, peiorativ, dar termenul „natiune“ mi se pare prea sforaitor in acest context), nici ca indivizi luati in parte. Nimeni nu ne lasa in pace si toti ne „vrea“ raul.

Si iata ca o „anumita parte a presei“ simte

pulsul si, in consecinta, ofera pietei ceea ce se cere, adica potoleste traditionala si ancestrala sete de conspiratie si de senzational a romanului (a se vedea Miorita, Baltagul si alte celebre conspiratii romanesti).

Ce conteaza ca presa adevarata (nu vorbesc, deci, de presa de scandal care, prin definitie, traieste si se hraneste din minciuni si calomnie) ar trebui sa se rezume la a prezenta stirile si evenimentele in mod neutru si documentat, amanand comentariile fanteziste (care oricum ar trebui sa fie decente si civilizate, fara atac la persoana, asa cum se obisnuieste frecvent in presa romaneasca) pentru mai tarziu, cand se va fi aflat adevarul? Cine se mai gandeste ca prezumtia de nevinovatie este un drept al fiecarei fiinte umane si ca nimeni nu e vinovat atat timp cat nu s-a facut dovada vinovatiei sale? Cine mai da vreun ban pe „eleganta“ jurnalistica? Cui ii pasa de toate acestea si cine si de ce sa mai cumpere un ziar care, daca este „politically correct“, este automat fad pentru gustul majoritatii? Cum pot fi toate aceste lucruri „normale“, cand notiuni precum cele de calomnie, de drept la viata privata, de daune morale si cate altele, starnesc printre romani hohote de ras?

In final, marele perdant este chiar presa, oarecum subminata din interior chiar de catre slujitorii ei, care, insailand si amalgamand tot felul de „barfe, smenuri, susanele“ in detrimentul informatiei pertinente si obiective, nu-i fac decat un mare deserviciu, din punctul de vedere al credibilitatii.

 Cornel Gherasim
Montréal, iunie 2005

Virtuala tara a lui Papura-Voda

Din decembrie 1989 incoace, peisajul publicistic romanesc a inregistrat o nemaipomenita diversificare, atat in privinta categoriilor de publicatii din presa scrisa sau din mediile audio-vizuale si electronice, cat si in aceea nu mai putin insemnata a genurilor abordate sau a limbajului gazetaresc, din pacate nu intotdeauna de natura sa ne incante. Nu sta in intentia mea de a face aici o analiza atotcuprinzatoare a fenomenului, mai ales ca, in privinta publicatiilor din cuprinsul tarii, informatia de care dispun este, prin forta imprejurarilor, fragmentara si oarecum intamplatoare, insuficienta pentru a formula concluzii cat de cat intemeiate. Ma voi limita asadar la unele observatii prilejuite (odata cu inmultirea si in diaspora romaneasca din Occident a revistelor pe hartie sau on-line), de metehnele anumitor texte publicate in coloanele acestora.

Spre deosebire de presa din tara, unde cadrul juridic pare trasat cu destula claritate, semnatarii avand obligatia de a raspunde oricand, chiar si in fata unui tribunal, pentru afirmatiile lor, publicatiile la care ma refer aici isi duc existenta intr-o zona de penumbra, un fel de tara a lui Papura-Voda virtuala, in care infloreste libertatea abuziva de a exprima orice enormitate, fara teama ca vei fi pus vreodata sa dovedesti cele afirmate. Ceea ce nu are nimic comun cu dreptul la opinie si cu libertatea presei, garantate, desigur, in tarile cu pricina, cu statornice traditii democratice, dar si cu o riguroasa functionare a statului de drept.

Aflam de regula din asa-numitul impressum ca redactia nu-si asuma responsabilitatea pentru continutul articolelor publicate, ea revenind in exclusivitate semnatarilor. Sub aceasta acoperire, se da drumul la tipar sau la publicarea pe internet, fara nici o retinere, la tot soiul de productii pretins-gazetaresti, la a caror lectura ti se face parul maciuca si uneori de-a dreptul greata. Sa fim bine intelesi: nu pledez nicidecum pentru cenzura si nici macar pentru necesarul dram de indurare fata de biata limba romaneasca, cu morfologia, sintaxa si ortografia ei, ci pentru un ton civilizat si, mai ales, pentru respectul elementar fata de adevar.

 Cati dintre matadorii improscarii cu noroi ar mai cuteza oare sa trimita in serie grosolanele lor diatribe, pline de etichetari jignitoare si insinuari odioase, daca li s-ar cere sa dovedeasca cu probe fiecare acuzatie? Cati, oare, ar mai face-o daca ar sti ca risca sa plateasca daune usturatoare pentru fiecare calomnie si pentru fiecare minciuna? Din nefericire pentru igiena acestor spatii ale dezbaterii publice, ei au descoperit din aproape in aproape ca nu au a se teme. Intr-adevar, multi dintre cei incondeiati astfel nici macar nu afla ca li s-a pus ceva in carca, data fiind circulatia relativ restransa a publicatiilor cu pricina, iar cine afla, are in cel mai bun caz sansa de a recurge la dreptul la replica sau de a cere o dezmin-tire, fara garantia ca i se va da satisfactie. Prea putini dintre cei pripasiti prin strainatate, unde au nevoie de toata energia pentru a supravietui si a se integra, sunt dispusi sau sunt in masura sa mai cheltuiasca bani, timp si nervi prin tribunale, spre a-si apara reputatia si tocmai pe asta se mizeaza, pe aceasta jalnica invulnerabilitate! Indaratul afisatului curaj civic al zelosilor demascatori de profesie, se ascunde de fapt calculul cinic si lasitatea.

Multi s-au trezit peste noapte cu ambitii de mari publicisti si de campioni ai spiritului justitiar. Ca gazetaria ar fi o profesiune, care, pe langa cerinta de stapanire a condeiului, dupa ani indelungati de ucenicie, mai are si un cod deontologic, ca ea pretinde a fi practicata cu bunacredinta si a fi pusa, mai presus de orice, in slujba adevarului, ei bine, una ca asta nu pare sa le dea prin minte. Printre cei luati de ei in colimator vor fi fiind unii care merita sa fie tintuiti la stalpul infamiei, poate ca unele acuzatii sunt intemeiate, dar cine sa desparta ce-i drept de ce-i stramb? Exact pe dos fata de lege, unde primeaza prezumtia de nevinovatie, aici ajunge un zvon, o barfa, o banuiala, pentru ca cele mai crunte invinuiri sa fie proferate in gura mare, ba chiar cu tonul ca ar fi doar o palida imagine fata de mlastina viciilor in care se balaceste incriminatul. Daca ar fi sa ne luam dupa tot ce se publica, ar insemna ca suntem impresurati de o multime de otrepe dintre cele mai scarnave, ca mai toti conationalii nostri de prin lumea larga sunt uneltele josnice ale unor conjuratii diabolice, evident, cu exceptia semnatarului acestor randuri, un adevarat cavaler al Ordinului Sfantului Gheorghe, aureolat pe armasarul sau alb, in postura glorioasa de nimicitor al ignobilului balaur. Halal sa ne fie!

Gheorghe Sasarman
München, 24 mai 2005