TRIBUNA NOASTRA
Nr. 49, iunie - august 2005

„Sper ca ai baterii destul de incarcate in aparatul de inregistrat, sa nu mai faci copilul sa vina incoace cand are de invatat“, imi spune gazda mea pe tonul cel mai serios. Am facut ochii mari. Remarca doamnei Mitescu m-a tinut o clipa intre mirare si explozia de ras, caci nimeni pana atunci, intr-un interviu, nu s-a interesat de „aparatura“ mea. O clipa doar! Atat cat sa-mi amintesc ca la ultima vizita pe care i-o facusem in urma cu cateva saptamani, plecasem „caine surd la vanatoare“, adica cu baterii vechi in reportofon. Desi in examene, la rugamintea mea, „copilul“ si-a lasat temele la o parte si a dat o fuga pana la „tanti Dani“, ca sa-mi aduca baterii noi. In timp ce eu imi ascundeam rusinea inca zambind, doamna Mitescu voia sa se asi-gure ca nu mai deranjez „copilul“, ceea ce a determinat-o sa intrebe: „Si ce mai face tanarul dumitale?”

Intr-o iarna deja indepartata, i-am cunoscut pe sotii Mitescu in Biserica Ste-Cecile (patroana a muzicii) din Montréal. Eram la un Recital de harpa al Stanei Bunea susti-nut in beneficiul unui grup de tineri ce-si propusesera un pelerinaj la Medjugorje. La sfarsitul recitalului a fost prima care a rostit: SUBLIM! si a aplaudat mai tare si mai mult decat toti. De atunci, oriunde au fost prezenti, la vernisaje, la lansari de carte, la conferinte, nici nu apucam sa ne vedem bine si doamna Mitescu ma intreba cum e cu sesiunea si ce face „copilul“.

Domnul Mitescu - „la patru ace“, cu o voce blanda, dar sigura - si, la bratul lui, doamna Mitescu - eleganta, cu o esarfa prinsa in brosa, cu parul intotdeauna frumos aranjat si cu podoaba privirii agere  cautand sa dea ea binete prima si sa stie cum o mai duci... Asa ii stiu pe amandoi, impreuna. Apoi a venit „plecarea in etern“ a domnului Stefan Mitescu. Nici nu banuiam ca avea 94 de ani. La vestea acestei treceri „dincolo“, am avut o strangere de inima fireasca. Dar stiam ca doamna Mitescu are multe rude si cunostinte. Si mai ales am intuit ca nu se va lasa prada starii de izolare.

Mare mi-a fost surpriza cand, intr-o zi, in inbox-ul meu apare un mesaj de la Daniela_Mitescu_2000@hotmail.com. Mesajul era scurt, clar, in stilul cunoscut al lui tanti Dani. Am ras cu lacrimi vazand, langa semnatura ei, un emoticon „pupacios“. Stiam ca nimic nu o va schimba!

„La resedinta la care locuiam cu Stefan     s-au dat cursuri de continuing education imi spune gazda mea. Veneau niste tineri sa ne arate cum sa manuim ordinatorul. Ei, si in doua saptamani, am fost si eu in stare sa-i ajut pe altii. Draga mea, raspunsurile rapide la scrisori iti dau o satisfactie teribila. La inceput, cand am vazut ordinatoarele la copiii mei (a se citi fiul, nora si cele trei nepoate), le-am considerat mai mult niste cutii inutile, dar am vazut ca sunt mult prea pretioase pentru sansele pe care ti le ofera. Imagineaza-ti ca mi-am redescoperit, pe Internet, o prietena cu care de altfel, am avut o corespondenta de 50 de ani (ne scriam de 4-5 ori pe an). Mi-au placut oamenii in general. Urati, frumosi, cum au fost! Unii sunt urati, dar fii sigura, iti ramane sa descoperi frumosul lor, cand nu te astepti!…Altii? Altii sunt prea departe! Dar cu Internetul este formidabil!“

I-am marturisit doamnei Mitescu, de mai multa vreme, ca aveam intentia sa scriu un articol despre ea. „Mai lasa nitel!“ m-a tot amanat, stiind ea ceva...

Pe parcursul intalnirilor si discutiilor noastre, am aflat ca de la 15 ani stia ca va alege o meserie ce o va pastra mereu in legatura cu semenii. Urmand modelele de curaj din familie, tanara Daniela Antonescu pleaca la studii „in America“, la New York. Considerat pionier al educatiei feminine si al artelor liberale Colegiul VASSAR a fost fondat de Matthew Vassar in 1861. Jumatate erau studenti americani, jumatate, si de cele mai multe ori tinere, erau din strainatate. „Stii ce am observat? Ca strainii veneau la cursuri si nimeni nu le zicea nici Buna ziua. Am stiut eu care este solutia: sa le spui tu Good Morning.“ Cu diploma in asistenta sociala ce poarta semnatura distinsului Henry Noble MacCracken - directorul Colegiului Vassar, portile institutiilor de invatamant superior americane erau deschise.

„Ar fi trebuit sa ma intorc acasa, dar tot de la prietenii americani pe care mi-i fa-cusem, am aflat ca poti sa obtii o bursa care sa iti acopere taxele scolare. Veri-soara mea, si ea trecuta prin aceasta situatie, m-a incurajat sa profit de faptul ca eram deja la New York si ca astfel, o inscriere la Universitatea Columbia era mult mai usoara la acel moment. Mai ramanea sa rezolv cu intretinerea zilnica. Am socotit eu ca aveam nevoie de 7 dolari pe saptamana. Trebuia sa-mi platesc rezidenta in noul campus construit de familia Rockefeller, in „Five Hundred River Side Drive“, trebuia sa-mi platesc masa si cheltuielile de buzunar. Am sa fac eu ceva, nu mi-e frica ca as muri de foame, mi-am spus, si nu peste multa vreme lucram de la 7 la 8 dimineata, inainte de cursuri , in „cafeteria“ studenteasca, sau, la sfarsit de saptamana, in alte institutii ce aveau nevoie de personal instruit. Vorbeam franceza si engleza deja bine. Vrei sa-ti spun ca faceam 15 dolari pe saptamana, deci puteam sa-mi permit uneori sa ma deplasez pe bani? Trebuia sa fac fata si la invatatura si timpul imi devenise pretios. De la vremea aceea, deja, am avut ideea ca trebuie sa fac ceva pentru Romania. Pe masura ce aprofundam niste cunostinte dobandite in America, imi tot puneam problema cum s-ar aplica mai bine ceea ce invat, „acasa“, in Romania. Licentiata in sociologie la Columbia University, m-am intors in tara dupa 4 ani de studii.

Cum era firesc la varsta aceea, parintii se gandeau la situatia fetelor lor. Eram trei surori. Cu un usor bemol, m-au facut sa inteleg ca „instructia“ mea, imi va pune bete in rotile maritisului. A venit vremea cand l-am cunoscut pe Stefan. Frumos, pedant, asezat, nu lasa pe nimeni indiferent. Era tanar inginer, proaspat iesit din amfiteatrele Politehnicii bucurestene. Se tragea dintr-o familie maramureseana stramutata in Bucovina la 1758. In toate generatiile acestei familii au existat preoti. Istoria familiei se suprapune istoriei Moldovei pana la Ilie si Natalia, parintii lui Stefan. Cei patru copii, printre care si Stefan, s-au indreptat spre stiinte. Apreciat  in profesia lui, Stefan a ocupat mereu posturi de responsabilitate. Ne-am casatorit la 15 aprilie 1934, la Bucuresti. Cativa ani mai tarziu, l-am avut pe Catalin, singurul nostru copil. (Azi, Parintele paroh Catalin Mitescu isi aminteste: “M-am indreptat spre preotie la indrumarea raposatului Preot Florian Galdau, multi ani preot la New York, care a slujit pe vremuri la casatoria parintilor mei, m-a botezat, m-a casatorit, si a botezat pe fiecare dintre fiicele noastre: Emilie, Anna, Nathalie)

Cand Catalin avea cativa ani, Stefan a fost numit Consilier economic la Legatia Romana din Berna. In 1946, voiajul nostru spre Berna, a fost “de neuitat” avand in vedere ca am trecut prin Budapesta in care erau masate trupe sovietice (le erau si romanii alaturi). Chiar circula anecdota ca un soldat de-al nostru, ca semn al trecerii romanilor pe la Budapesta, ar fi atarnat o pereche de opinci pe acoperisul Parla-mentului budapestan, atat de impunator! Voiajul spre Berna a fost una din ocaziile in care am verificat cat de bine este sa iti mentii un sistem de relatii bune cu cunos-tintele. (Tot Parintele Catalin Mitescu isi aduce aminte ca „pe parcursul vietii, cu mintea si spiritul sau foarte clare pana azi, mama a mentinut o corespondenta activa cu mai bine de 50-60 de prieteni si prietene.“)

Dar nu dupa multa vreme, intr-o zi, Stefan vine de la serviciu tot incercanat de nervi. „Am demisionat!“, imi spune el. „Cum ai demisionat?“ „Asa bine. Regele a abdicat si nu mai ramanea decat sa te pui cot la cot cu comunistii.“ Solutia a fost o alta cetatenie! Nu mai era de intors acasa si am tri-mis documentele necesare pentru cerere de cetatenie in Chile, Argentina, Brazilia si America de Nord. Era si atunci o grila de meserii care incepea cu lucrator in constructii si taietor de lemne, ba in plus, mai trebuia sa treci si niste examne. Si titlul de inginer era pe lista... dar noi eram decisi sa facem orice numai sa nu ne intoarcem in tara.

Dupa doi ani de scoala severa, pe malul Lacului Léman, in care Catalin era instruit in franceza si facea si sport si latina, cu el nu ne-a mai fost teama ca nu se va descurca. Era un copil tare bun la scoala si asa a ramas pana la sfarsitul studiilor.

Cand am sosit aici era prin anii ’48-’49. Am luat totul de la inceput. Stefan a lucrat pentru ALCAN, pentru PETROFINA si pentru City as Consultant of Panama Petroleum. Unul dintre obiectivele noastre a fost ca fiul nostru sa profite de libertatea studiului. In sensul acesta, eu m-am ocupat sa le asigur linistea casei. Responsabi-litatile si obligatiile lui Stefan, n-au fost din cele mai usoare. In casa, si in afara ei, m-am straduit sa mentin toate relatiile cat mai frumos, cat mai echilibrate. Dar nu am stat numai in casa! Stiind sa vorbesc si engleza si franceza, m-am straduit tot timpul sa le arat prietenilor de aici ca Romania, chiar daca necunoscuta, nu era deloc printre codasi. Intre timp, comunismul prindea radacini in tara si asta nu era bine. Incercam in actiunile pe care le organizam (tot benevol cum fac destui inca!) sa aratam ce traditii frumoase avem, ce obiecte frumoase se faceau la noi si cat de mandri suntem de toate astea. Gaseam locuri si sali care sa fie cat mai „la vedere“, care sa poata fi vizitate de cat mai multa lume...

Intre timp, Catalin a terminat Fizica la McGill University, apoi si-a obtinut docto-ratul la Califonia Institute of Technology si i s-a oferit postul de profesor universitar, sa predea fizica, in 1965, post pe care il detine si azi. In 1970, intr-un moment in care 2/3 din preotii romani din America de Nord aveau peste 60 de ani, parintele Florian Galdau il incureajeaza pe Catalin sa urmeze traditia preoteasca a familiei Mitescu. In 1980, dupa studii particulare cu caracter spiritual si teologic, a fost hirotonisit diacon de IPS Valerian. Apoi, in 1987, IPS Nathanael l-a hirotonisit ca preot. Nora mea, Nicole, a acceptat toata traditia noastra. (Din 1993, parintele Catalin Mitescu este Preot Paroh al Parohiei ”Sf. Anna” din Pomona, California).

In povestea vietii interlocutoarei mele, perioada „dupa ce Stefan...“ este sintetizata in fraze pline de grija pentru ceilalti: familia, nepotii mai varstinici si nepoatele... Despre fiecare stie ce scoala a facut, unde a facut-o, ce preocupari artistice si culturale are. Cand primeste telefoane de la ei sau de la prietenii mai tineri, toti se plang ca nu mai pot. Ii incurajeaza pe toti. „Tanti Dani“ a fost si este in centrul familiei prin nelasarea vreunuia dintre „ai ei“ la o parte. „Alo? Da, iubito, fac bine! Tie cum iti merge?... Nu te mai gandi la rau, uita-te si tu cat de frumos au inverzit toate si bucura-te, ca daca te linstesti ai sa le poti face pe toate mai bine!... Mai scrie prietenilor si ai sa vezi ce fericita ai sa fii, de parca te-ai fi intalnit cu ei. Uite, eu asa, fac... si mai rad, si asa ma vindec mai repede, daca vrei sa stii…Te sarut, iubito!“ Cu mamele vorbeste despre copii, cu studentii (mai tineri sau mai batrani), de scoala, cu artistii, despre arta, cu preotii, de grija sufletului.

Dupa cateva vizite si atatea evenimente la  care am intalnit-o pe DOAMNA MITESCU, realizez ca este la curent cu tot: detalii din comunitate, politica, social, evenimente cotidiene, ca intalnirile cu ea m-au im-prospatat, mi-au dat puteri, mi-au schimbat gandurile. Ca fara sa vreau mi-am spus ca as vrea sa fiu ca DOAMNA MITESCU! De altfel, nu scapa actualitatile de la televizor. N-am auzit de la ea niciodata lamentari sau barfe. „Sunt destule meschinarii in lume ca sa mai adaugam si noi!... Ce frumuseti mai imi spui azi?“ Ma uimesc in fata cochetariei, punctualitatii si luciditatii sale extreme, in fata rigorii cu care isi respecta tabieturile.

O surprind mai deunazi cu un zambet in coltul gurii, dupa ce credeam ca mi-a spus  „multe“. „Dar nu ti-am spus TOT!“ si zambeste iarasi, ascuzandu-si privirea in rever, ca si cand si-ar privi brosa din esarfa. Degetele mainii stangi mangaind chiar reverul, au venit sa intregeasca nuanta enigmatica. M-a privit de-odata drept in ochi: „Sa-ti spun?“ Stiam ca nu de DA-ul meu are nevoie si stateam gata de vesti... S-a mai uitat o data pe fereastra ca sa inse-nineze si mai mult parca ceea ce voia sa-mi comunice si apoi, pe o tonalitate usor misterioasa, toata un suras, mi-a spus: „Pe 8 iulie, te chem la o sarbatoare mica pentru o varsta... rotunda!...“ Si a rostit cifra.

E drept ca pana atunci nu bagasem de seama ca, in brosa din rever, cea mai pretioasa nestemata pe care o poarta DOAMNA MITESCU este UN SECOL DE VIATA.

Comunitatea romana din Montréal se poate mandri cu acest model de viata si daruire, de neuitare si prietenie, de curaj si deschidere catre frumosul acestei vieti!

Cumunitatea romana din Montreal se poate mandri cu modelul DOAMNA DANIELA ANTONESCU MITESCU.

 Multumim Bunului Dumnezeu pentru acest dar!