TRIBUNA NOASTRA
Nr. 49, iunie - august 2005

Acum cateva saptamani, un preot si patru maicute au hotarat sa exorcizeze o tanara de 23 de ani (care se calugarise cu doar trei luni in urma). Cei cinci au pus atata patima in actiunea lor, incat tanara fata a murit dupa trei zile in chinuri cumplite.

Presa din tara a conchis ca uciderea Irinei Cornici, ca urmare a tentativei de exorcizare, „arunca Romania in Evul Mediu“. Fals! Romania este in Evul Mediu, dar nimeni nu vrea sa creada sau sa admita. Romania zilelor noastre este ticsita de biserici si manastiri (din 1989 si pana in prezent, in Romania s-au construit peste 400 de manastiri) pe langa care s-au salasluit hoarde intregi de nechemati sau de labili psihic sau emotional. Intr-o Romanie in care aproape se moare de foame, in care batranii (ca sa nu-i mai amestecam si pe tineri in povestea aceasta) isi tarasc zilele fara caldura, fara hrana consistenta, fara medicamente, in care copii orfani - sau provenind din familii destramate sau distruse de saracia si mizeria in care traiesc - bantuie, flamanzi si aproape goi, de colo-colo, sunt vanduti pentru organe sau cad prada tuturor dezaxatilor cu apucaturi pedofile, lacasurile de cult aproape se calca pe bataturi unul pe celalalt, ca si cum numarul si nu calitatea serviciului religios ar conta. Cate aziluri de batrani, cate orfelinate a construit sau pastoreste Biserica Ortodoxa Romana? In tot acest timp, preotii indraznesc sa ceara sarmanilor lor enoriasi sa puna mana de la mana ca sa le cumpere te miri ce noi si nemaipomenite odajdii, ca si cum, din nou, fatada conteaza. Stai si te intrebi uneori: oare ce-a mai ramas din exemplul si din invataturile lui Iisus? A iubit El vreodata luxul, opulenta desantata? A spus, e adevarat, „fericiti cei saraci cu duhul...“, dar cred ca ignoranta, obscurantismul, insensibilitatea fata de suferintele aproapelui sau fata de problemele lui „lumesti“ L-ar fi intristat enorm.

Imi vine in minte imaginea unui calugar batran si intelept, ascuns undeva prin muntii Moldovei, pe care l-am vizitat ultima oara acum trei ani. Mirosea tot a mir (a sfant imi vine a spune) si dormea intr-un patut pe care-l impartea frateste cu un rand intreg de carti – aliniate frumos, cu grija, langa perete. El dormea la margine – ii era mila sa lase cartile pe jos. Pentru mine, el este imaginea ortodoxiei, a Romaniei ortodoxe, mai bine spus. Este o imagine idealizata, stiu, dar o prefer celei pe care Romania zilelor noastre o afiseaza. Desi traia prea simplu, prea umil pentru vremurile noastre, calugarul acela iubitor de carti este contemporanul meu, este aproapele meu. Daniel Petru Corogeanu si toata liota de „vietuitoare“ asemeni lui nu sunt decat niste salbateci scapati la lumina zilei din cine stie ce ungher de codru, niste marginiti de care pana si Evul Mediu s-ar rusina. Le sticlesc ochii cand dau de bani, jinduiesc dupa lux si confort, prada in stanga si in dreapta ca sa-si umfle punga, scuipa-n san cand nu stiu dezlega vreun „mister“ (normal, daca-i lucrul dracului!), n-au nici cele mai elementare cunostinte de anatomie sau de fiziologie, de psihana-liza sau de psihologie. Tot ce iese din „tipic“ este opera necuratului. „Necuratul“ este propria lor limita – cognitiva, afectiva, umana. Calugarul vasluian declara senin ca „dracii nu se pot vindeca cu pastile“. Probabil ca nu – cui ii pasa, oricum? Cu o singura deosebire: nu exista „draci“. Exista prostie, ignoranta, obscurantism, minciuna. De altminteri, tot ele l-au impiedicat pe vestitul exorcist sa inteleaga ca avea de-a face cu o fiinta chinuita de schizofrenie si nu de „duhurile rele“.

Exorcizarea, se apara bruta din Vaslui, s-a facut „dupa carte“, iar daca tanara a murit e pentru ca „asa a randuit Dumnezeu...“ Ii citesti declaratiile si te crucesti: vraciul de suflete a devenit peste noapte si vraci de trupuri. Cu mintea lui ingusta, in lumea lui obtuza, ce altceva putea banui, ce altceva putea face? Cuvintele si comportamentul tinerei maicute l-au facut sa constate „clar, suta la suta, ca era vorba de diavol“. Dar ce anume spunea sau facea maicuta ucisa, nimeni nu ne explica. Cele patru asistente ale vraciului in sutana se apara spunand ca tanara fata le injura, se rastea la ele si „nu asculta cuvantul Domnului“. Daca mai adaugam si ca „nu primea aghiasma, anafora si facea clabuci“, atunci aproape ca-i dam dreptate „parintelului“: „nu era boala mintala, erau duhuri rele“. Fata era, care va sa zica, „bolnava de duhuri rele“. De fapt, dupa o si mai profunda gandire, Daniel a inteles ca victima „era bolnava la cap“; dar „nu i-am rupt capul, numai am legat-o“, adauga cu mirare calugarul ucigas. E adevarat, raportul medico-legal ii da dreptate calaului: maicuta nu a murit decapitata, ci doar strangulata.

Ce s-a intamplat in Vaslui pare o incercare de exorcizare, dar nu este. Pare un accident, dar nu este. Pare o problema „locala“, dar nu este. Este o drama natio-nala pe care romanii o traiesc de secole, dar care, cu trecerea timpului, ia forme din ce in ce mai hidoase. Sa ne gandim o clipa - fara a confunda credinta ortodoxa cu Biserica Ortodoxa Romana! – la puterea pe care o are, ca institutie, Biserica in Romania. Intr-un fel, e normal si e de inteles: literatura romana a fost, la origine, o literatura religioasa. In secolele XVII si XVIII apar cateva Psaltiri, Cazanii, Liturghiere, Molitvenice, Paterice. In 1649 apare Noul Testament de la Alba-Iulia; in 1688, Biblia lui Serban Cantacuzino. Prefetele lor si traducerile in sine sunt do-cumente fondatoare in procesul de formare a limbii literare romane. Dar nu este, totusi, cutremurator sa vezi ca in timp ce noi ii aveam pe Macarie, Eftimie si Azarie, Spania dadea lumii aventurile lui Don Quijotte de la Mancha (cu al caror autor cei trei calugari-cronicari erau contemporani), in timp ce Shakespeare dadea un plus de stralucire Angliei elisabetane? Urmatoarea generatie de istoriografi (Ureche, Costin si Neculce) a facut, fara indoiala, un pas inainte in slefuirea limbii romane literare si in procesul de constientizare a apartenentei la acelasi neam, dar in timp ce ei scriau cronica neamului lor, in timp ce Neagoe Basarab se caznea sa lase fiului sau Teodosie cateva invataturi de mare folos unui cap incoronat, in Apus, Franta, de exemplu, traia momentele de apogeu ale clasicismului – gratie lui Molière, Corneille, Racine, contemporani, la randul lor, cu Pascal, Descartes, La Fontaine. Dimitrie Cantemir sau poetii Vacaresti sunt contemporanii lui Goethe, Kant si Fichte. La 1800, romanii se delectau cu Tiganiada; opt ani mai tarziu, Germania cadea sub vraja lui Faust. Paranteza pe care o reprezinta in cultura noastra epoca interbelica (peste care reverberau inca ultimile licariri ale epocii clasicilor romani) avea sa stea si ea, fatalmente, sub semnul sinistrului amestec al Bisericii in viata social-politica a tarii: sedusa de ritualurile legionare, Biserica Ortodoxa a uitat sa mai faca diferenta intre cruce si revolver si a binecuvantat grabita „revo-lutia spirituala“ promisa de Legiunea Arhanghelului Mihail. Orbiti de nobletea conditiei de roman (si de ortodox in acelasi timp), intelectuali de mare valoare      s-au aruncat in valtoarea vremurilor innoitoare si au predicat elucubratii care ii dezonoreaza inca. Pentru a cata oara spiritualitatea noastra incerca sa se construiasca si sa se defineasca in functie de apartenenta spatiului cultural roman la ortodoxie?

S-a vazut si atunci, se vede limpede si astazi, ca o cultura minora si o civilizatie peste care „invatatura“ ortodoxa a trecut ca un tavalug oprima individul, il tin legat de glie, de traditie, de biserica stramoseasca. Aceleasi clisee cu care s-au batut un Caragiale, un Cioran sau, in zilele noastre, un Cartarescu, un Patapievici sau un Paleologu sunt colportate si inoculate fara discernamant de fete bisericesti de diverse ranguri si varste. Samanta a dat rod, iar otrava ei ataca spiritul – dar cine sa vada si sa auda? Mediocritatea e buna, tine de cald, coruptia, mizeria care-i omoara pe romani cu zile vin de la Dumnezeu, bolile sunt pretul pe care il platim pentru pacatele noastre, ploile, seceta, iernile grele, caldurile, totul e din voia lui Dumnezeu (inclusiv numarul in vertiginoasa crestere de manastiri in care se petrec fapte dintre cele mai discutabile). Celelalte religii sunt devalorizate. Cultul „romanitatii“ si al ortodoxiei drept-tiitoare este intretinut cu salbaticie, fara nici un respect fata de cei care sunt „altfel“.

Ratiunea nu are ce cauta printre romani. Striviti intre Dumnezeu si diavol, oamenii acestia nu au decat un refugiu: preotul / calugarul / biserica / manastirea. Dar cum sa te refugiezi daca nu platesti? Si-a revarsat Dumnezeu mila peste tine? Fugi la bi-serica si plateste de bucurie. Te tenteaza diavolul sau s-a aciuat in tine? Fugi iar la biserica si plateste – de spaima de data aceasta. Ai intrebari sau framantari „existentiale“? Atentie! Diavolul iti da tarcoale. Ai iesit din cuvantul preotului? Te-ai smintit! Ai pacatuit? Va trebui neaparat sa contribui cu ceva bani la intretinerea manastirii sau a bisericii pe care o frecventezi – daca vrei ca Dumnezeu sa te ierte.

Si iata cum, in loc sa fie o sarbatoare pentru suflet, o flacara care sa ne calauzeasca pasii si sa ne aduca mangaiere in clipele de ratacire sau de durere, Dumnezeu devine, din cauza unor nechemati, un mijloc de manipulare, un bau-bau metafizic in stransa competitie cu diavolul, o instanta pe care o momesti – ca pe doctor, ca pe profesorul sau invatatorul din sat, pe care o cumperi – ca pe politai, pe avocat, pe portarul de la spital, pe simplul functionar de la nu stiu care ghiseu, fiindca in Romania totul, absolut totul se poate cumpara.

Dar sa nu ne intristam: pentru o tara care inca se zbate sa iasa din Evul Mediu, e cat se poate de normal.

Si cu toate acestea, mie inca imi zboara gandul la calugarul din muntii Moldovei care doarme chinuit pe-un patut de lemn, alaturi de prietenii care i-au mangaiat sufletul o viata intreaga si care i-au dat acea frumusete interioara si intelepciunea de care mi-e atat de dor!