TRIBUNA NOASTRA
Nr. 49, iunie - august 2005

“Nu mai dati! Nu mai dati!” striga, cu ultimele puteri, tanara, in timp ce doi barbati dadeau cu pumnii si picioarele in ea, iar alti doi o tarau de parul lung si frumos pe caldaram, in injuraturile si aplauzele privitorilor. Abia cand fata a incetat sa mai opuna rezistenta si a lesinat, barbatii au aruncat-o, ca pe o carpa, in fata Arhitecturii. Intr-adevar, fata isi merita soarta: era tanara, frumoasa (pana sa fi ajuns desfigurata de lovituri), blonda si purta jeans, dar pacatul ei cel mai mare era faptul ca era studenta. Parintii ei avusesera tupeul nemasurat de a nazui la un viitor mai bun pentru ea si, rupandu-si bucatura de la gura, o trimisesera la universitate.

  “Democratie iti trebuie? Stai ca-ti arat eu ce inseamna democratie! Nu v-ar fi rusine, in loc sa mergeti sa munciti, stati aici si pierdeti vremea, legionarilor!” si cu asta, ploaia de bate se abatu asupra baiatului de a carui constiinciozitate nu o data rasesera colegii sai, facandu-l tocilarul grupei. Ochelarii i se facura tandari si tanarul abia mai scotea cate un icnet, spre nemultumirea gospodinelor care aplaudau la scena deschisa. Plin de sange, abia respirand, baiatul a fost lasat lat in mijlocul trotuarului.

  Lanturile zornaiau sinistru in mainile butucanoase a doi dintre barbatii din grup, ceilalti patru purtand niste bate groase ca niste pari. Grupul se apropia de perechea de tineri care se tineau de mana. “Aratati repede legitimatiile, ca daca sunteti studenti ati incurcat-o”, a spus posesorul unui lant. Cei doi tineri ingineri multumira, in gand, sortii ca terminasera facultatea deja de un an si aveau legitimatie de fabrica, pe care au si aratat-o, fara sa mai puna prea multe intrebari. Scapasera intregi si erau fericiti ca nu-si adusesera si copilul cu ei la plimbare, asa cum facusera zile de-a randul, in „Zona libera de comunism“.

 Fiecare dintre aceste relatari si alte cateva sute, ar putea fi subiectul unui roman sau cel putin al unui articol de ziar. Ce au ele in comun? Locul de desfasurare a actiunii, anume inima Bucurestiului; momentul, anume 13-15 iunie 1990; ocazia, asa-numita mineriada (oare trebuia scris cu majuscula?). Si astfel, din punct de vedere jurnalistic, au mai ramas doua intrebari: „Cine?“ si „De ce?“. Acestea, insa, inca nu au un raspuns oficial. Se stie doar ca unul dintre protagonisti, Miron Cosma, este astazi in libertate, dupa ce a ispasit doar jumatate din pedeapsa, iar altul, Ion Iliescu, urmeaza sa fie cercetat. E de bine? E de rau? E devreme sau poate prea tarziu?

Cat despre victime... pe cine mai intereseaza? Majoritatea s-au refacut din punct de vedere fizic. Celelalte rani, insa, nu li se vor vindeca niciodata: umilinta indurata, nedreptatea, speranta spulberata, gandul la colegii ucisi degeaba in decembrie, dar mai ales ura organica a celor care le-ar fi putut fi frati, parinti, prieteni... Si astfel, multi, foarte multi dintre tinerii de atunci, au ales calea pribegiei, cautand pe alte meleaguri intelegere, respect, dreptate si speranta din partea unora care nu le-ar fi putut fi frati sau parinti, din simplul motiv ca nu vorbesc romana, limba vrajbei noastre, insa care, in pofida barierelor de cultura sau educatie, le pot fi prieteni. Iar ura a ramas doar o notiune abstracta, indepartata in spatiu si in timp.