Fenomenul André Rieu
Probabil ca in afara de celebrul Concert de Anul Nou al Filarmonicii din
Viena, concertele-spectacol ale or-chestrei Johann Strauss sunt – in Europa
cel putin – evenimentul cel mai asteptat si mai indragit de publicul
meloman.
Nu de mult, a fost randul admiratorilor montrealezi ai acestei orchestre sa
se delecteze urmarind-o si ascultandu-i repertoriul, in cadrul concertelor
date la Centrul Bell pe 21 si 22 aprilie.
La „spectacolele“ lui André Rieu nu te duci, daca nu vrei, in smoking sau in rochie de seara. Nu te duci ca sa stai cu nasul in partitura, nici s-o faci pe naivul printre snobi ori pe snobul printre naivi. Pana si elegantul lorgnon isi pierde din „efect“ - in cazul in care maestrul te surprinde asupra faptului. Caci la cei 50 de ani ai sai, André Rieu este inca un strengar pus pe sotii. In America de Nord, glumele sale au priza indeobste la europeni (ceea ce nu cred sa mire pe cineva). Ai bilete in randul intai si ai intarziat cateva minute? Desi e cu spatele la public, te-a simtit si cu prima ocazie nu va ezita sa te mustruluiasca – pai deh, daca in Europa nu se intarzie la concerte! Ti s-a dat o sticluta cu apa (care sa te ajute la „vocalize“), pe care ai strecurat-o cumva in posteta? Normal, obicei tipic canadian! Se putea sa-i scape cumva strania pronuntie québécoise? Nici pomeneala!
La „spectacolele“ lui André Rieu te duci sa razi cu lacrimi privind nazdravaniile genialilor bufoni al caror dirijor (si excelent violonist in acelasi timp) nu interpreteaza si nu dirijeaza niciodata cu nasul in partitura. Te duci sa dansezi, sa canti, sa te bucuri ca un copil privind cascada multicolora de baloane care se napustesc peste cei de la parter. Nimeni nu judeca pe nimeni: sufletul, ochii, urechile sunt prea vrajite ca sa mai filtreze diferentele de culoare, de accent, de tinuta ale celor din jur. Tineri „afro-americani“ valseaza, asiaticii se chinuie din rasputeri sa prinda ritmul indracit al grecului Zorba ori al preafrumoasei Kalinka, tineri in blue geans incercand, tandri, sa-si conduca partenerele pe ritmuri de tango, acesta este publicul lui André Rieu, un public descatusat de rigorile formei si fondului genului „clasic“, de prejudecati mioape, de propriile temeri, de constrangerile unei societati care ne tine legati de tipare pe care nu le mai vrem, incorsetati intr-o political corectness care ne sufoca si asa mai departe.
„Spectacolele“ orchestrei Johann Strauss imbina gratioase valsuri, languroase tangouri, zburdalnice ceardasuri sau polci cu toride ritmuri latino-americane sau cu ritmuri de jazz. Perechi la a doua tinerete sau tinere cupluri nu rezista ispitei si ies la dans, in timp ce orchestra, neobosita si mereu zambi-toare, le poarta – cu sotiile de ri-goare, bineinteles – pe aripi de vals sau de tango. Vocile primaverii, Valsul patinatorilor, Frumoasa Dunare albastra, Al doilea vals, Sange vienez, arii din Carmen, Casanova, Vaduva vesela se impletesc cu Paso doble, Love story, Titanic, Hava Nagila, Edelweiss, Santa Lucia, Auld lang syne, Amazing Grace sau cu uverturi celebre precum cea la Wilhelm Tell, la Carmen, la Cavaleria rusticana sau la Orfeu in infern. Vede cineva vreo legatura intre primele masuri ale Simfoniei nr. 40 de Mozart si Twinkle, twinkle little star, intre primele acorduri ale Simfoniei a V-a de Ludwig van Beethoven si La Bamba sau Brasil, Brasil? Nu, evident. Si totusi, maestrul le-a legat, iar publicul a adorat „gaselnita“...
Caci in aceasta consta, probabil, vraja pe care André Rieu si orchestra Johann Strauss o exercita asupra publicului. Cum ludicul nu are nimic de-a face cu superficialul, cred ca „haosul“ din salile de spectacol in care evolueaza André Rieu si exceptionala sa orchestra este singura modalitate de a contracara haosul in care traim, de a-l reaseza pe omul zilelor noastre intr-un univers al armoniei, al gratiei divine, al sperantei si increderii in sine, in ceilalti, intr-un maine la care cei care se pretind stapanii acestei lumi nu se mai gandesc de mult.
S-ar putea ca la inceput sa fi fost Cuvantul. Si totusi, uneori, ascultandu-l pe André Rieu, ma intreb daca nu cumva la inceput a fost Sunetul (Djelal-eddin-Rumi: „Vocea viorii este zgomotul pe care-l face, deschizandu-se, poarta paradisului.“)
Liliana Nicorescu
“Balada pentru Adeline”
la Montréal
Cine, acum 15-20 de ani, urmarind „Albumul duminical“ de altadata, nu visa in culori deschise la pianistul Richard Clayderman?! De o accesibilitate uimitoare, piesele pe care le interpreta au devenit repede „preferate“ pe mapamond - pentru ca, dincolo de Europa, Richard Clayderman a reusit sa se faca placut in America de Nord si de Sud, precum si in Asia. Prima intalnire intre Corneliu Monta-no si Richard Clayderman a fost la Beijing. Corneliu avea 8 ani si era... spectator.
Balada pentru Adeline pe care Clayderman a interpretat-o in capitala chineza a ramas un reper in sufletul copilului de altadata. Ajuns printre „cei 14“ de la StarAcademie, Corneliu Montano a interpretat la pian, in urma cu mai bine de un an, „balada“, lucru care n-a trecut neobservat in randul producatorilor de show. Anul acesta, Didier Morissenneau a avut ideea de a-l prezenta pe Clayderman publicului montrealez cu aceasta nuanta de tinerete si actualitate pe care o reprezinta Corneliu Montano, Balada pentru Adeline fiind elementul de legatura intre clasicismul tanarului tenor si romantismul cunoscutului pianist.
Duminica, 26 iunie 2005, prestigioasa Sala „Wilfried–Pelletier“ din Complexul „Place des Arts“ a fost plina. SPECTRA si Didier Morissenneau in colaborare cu „La Presse“, CJAD, Rythme FM - a conceput un spectacol-turneu de inalta tinuta. Corneliu a deschis spectacolul cu arii din opere bine cunoscute. E lucevan le stele din Tosca de Puccini a ridicat publicul in picioare. Corneliu continua sa isi largeasca repertoriul cu piese care tin de registrul sau. (De altfel, se pregateste pentru Spectacolul-solo de la Asociatia li-rica Beauport, din 8 iulie, si apoi pentru Concertul de binefacere anual organizat de Onorabila Lise Thibault, Guvernatoare-lt. a provinciei Québec). Din ce in ce mai sigur si relaxat in fata publicului, Corneliu a lasat talentul si vocea sa il reprezinte!… Cand s-a asezat la pian, atacand prima fraza din Balada pentru Adeline, nu mai urma decat ca in scena sa intre „maestro“.
Richard Clayderman este o surpriza totala pentru cei care nu l-au vazut „live“. Intr-o complicitate totala cu pianul, cu publicul, cu muzicienii din orchestra care il acompaniaza in turneu, pianistul „vorbeste“, serios sau comic, tot spectacolul. Constient de diversitatea montrealeza, a acoperit un repertoriu din care nu au lipsit Dansul sabiilor al lui Haciaturian, I will survive si nici Chariots of fire, precum si coloane sonore ale unor filme de succes. La sfarsitul concertului, asaltat de admiratori si mai ales de admiratoare, Richard Clayderman a semnat… poze si partituri, ba chiar si o batista de matase alba, daruita in timpul spectacolului unei Adeline nascute la Beijing.
Pentru „Tribuna Noastra“, Richard Clayderman a remarcat cu cata incantare l-a descoperit pe Corneliu, care are o voce foarte buna, si ca se simte in sala ca este bine apreciat. Turneul a continuat cu acelasi specatcol In Sala „Grand Théatre du Québec“ din capitala provinciei noastre.
Laetitia Militaru
