TRIBUNA NOASTRA
Nr. 45 - 46, iunie - septembrie 2004

Motto:  Canada e tara buna
              Multi romani in ea s-aduna
              Canada e mandra tara
              Da-i si dulce si amara.

In aceasta vara fierbinte, debordata de manifestari culturale destinate a marca aniversarea a 100 de ani de emigratie romaneasca in Canada si 85 de ani de relatii diplomatice Canda-Romania, ma incearca o duioasa nostalgie la constatarea ca, in familia mea, istoria se repeta.

Bunicul, falnicul mot din satul lui Avram Iancu, a fost deschizator de drumuri pentru familie, numarandu-se totodata printer primii emigranti romani stabiliti in Canada la inceput de secol XX. Lui i-au urmat calea, de-a lungul aceluiasi secol, urmatoarele trei generatii, respective fiica, nepoatele si stranepoata. In ceea ce ma priveste, parka din motive de simetrie perfecta intr-o grafica a timpului, acelasi numar de ani – 13- care il separau pe bunicul la debutul secolului la sosirea lui in Canada ma separau pe mine de sfarsitul lui, la sosirea mea.

As vrea ca randurile de fata sa fie un pios omagiu adus emigrantului anonym, deschizator de drum spre Lumea Noua pentru sutele de mii de emigranti romani care ii vor urma traiectoria, incepand cu acel debut de secol XX.

Mai era o vreme cand romanii plecau spre America – incluzand aici si Canada – ardelenii si bucovinenii in general, deci supusii imparatului Frantz Josef. Jugul habsburgic apasa greu. Acei care isi pastrasera religia ortodoxa erau si mai napastuiti. Si apoi se zvonea a razboi. “Ne temeam ca imparatul ne va trimite sa nebatem cu romanii din Regat”, isi amintea bunicul de factorul decisive care l-a determinat sa ia hotararea plecarii peste ocean. Pentru ca bunicul nu vroia sa lupte contra fratilor lui, roamanii de dincolo de Carpati. Si atunci a hotarat sa plece departe, cat mai departe. Si unde se putea in vremea aceia pleca mai departe decat in Lumea Noua? Motul din satul lui Avram Iancu nu vroia sa lupte trimis de imparat impotriva fratilor lui romani. Ce superba demonstratie de patriotism inspirata nu din lectiile de istorie, ci din istoria vie a pamantului care a dat subiectele pentru lectii.

Deci bunicul meu, Tomus Tudor, se numara printer cei dintai emigranti romani veniti in Canada. Se oratacise la drum lung cu frate-sau Gheorghe si cu un var, Constantin Tomus.

Ma simt datoare sa aduc o lamurire legendei care spune ca in America au plecat ardelenii saraci. Desigur, daca erau comparatii cu grofii unguri, puteau fi socotiti saraci. Dar un drum spre America costa o avere pentru ardeleanul de rand si cei care si-l puteau plati aveau, totusi, un cheag de bunastare. Bunicul era proprietar de mori de apa pe Aries si era socotit om de frunte in satul lui, mai ales ca era fiul primarului. Pentru a-si plati drumul spre America a vandut cea mai buna moara pe care o avea, din vadul cel mai cautat. Pe bunicul mi-l amintesc foarte vag, avand mai putin de 5 ani cand a murit. Toate amintirile le-am primit de la mama, actualmente aflata la venerabila varsta de 87 de ani, care va fi uitat si ea parte din ele.

Despre calatoria peste ocean, un singur fapt. Vaaporul pe care erau imbarcati a fost lovit in coasta de un alt vapour si s-a scufundat, pasagerii fiind salvati “in extremis”.

Bunicul, impreuna cu fratele lui s-au instalat la o ferma abandonata probabil de un alt emigrant, care isi facuse intre timp plinul de bani si se intorsese in tara lui. Varul lur a plecat mai departe in America, in Detroit unde a lucrat la Uzinele Ford..

Intre timp razboiul ( primul razboi mondial), se terminase, iar Europa isi schimbase fata.

Dupa zece ani de emigratie si cu un cheag de bani vidrenii s-au refugiat in Apusenii lor dragi.

Noua, urmasilor emigrantilor americani ni se spunea “a lu’ americanu”. Cand eu am inceput sa pricep ce se intampla in jurul meu, comunismul era “pur si dur” in Romania. Averea, cu sistemul de cote impus de stat, si care nu se putea acoperi din venit, devenise o corvoada, devenise o corvoada.

Eram sfidata si evidata pentru simplul motiv ac mai pastram ceva din ceea ce au agonisit bunicii. Lumea se rasturnase cu susul in jos si josul in sus. La vremea aceea primarul Abrudului era un tigan analfabet. A trebuit sa vina perioada anilor ’60 ca sa fim “iertati” de “crima” de a avea un bunic care traise in Canada si unde reusise chiar sa faca avere. Dar nici dupa aceea nu vorbeam cu nimeni despre trecutul familiei mele – frica isi facuse efectul, ma redusese la tacere pentru totdeauna. Sau aproape pentru totdeauna, avand in vedere ca iata, in acest moment marturisesc toate acestea…

Au trecut 17 ani de la venirea mea in Canada, eu fiind ultima persoana din familie care a reusit sa calce pe pamantul acestei tari. Viata merge inainte si presupune adaptare pentru supravietuire. Potrivindu-mi pasii cu ritmul impus de viata canadiana , ma pastrez aceeasi buna romanca, cu sentimentele cele mai inalte pentru pamantul si poporul din care m-am zamislit. Iar pentru tara de adoptie, indraznesc sac red ca sunt un bun canadian, fara a renunta insa la mandria de a fi “de origine romana”….