TRIBUNA NOASTRA
Nr. 44, aprilie - mai 2004

Basile Gliga: Serban Popa, se implinesc 18 ani de cand ne-am cunoscut. Veneam in acelasi avion, tu din Germani, eu din Franta, tineri emigranti in Canada. Ce sentimente te incercau in acele momente?

Serban Popa:Am venit cu foarte mult entuziasm in Canada, noua mea tara de adoptie, bineinteles cu gandul de a dezvolta si amplifica toata cariera artistica e care o aveam pana atunci. Pentru Canada aveam un proiect foarte ambitios de a crea o unitate de productie care s-ar fi chemat Murano in Quebec. Deci consideram si consider si astazi Canada ca fiind, potential, viitor producator mondial numarul unu in materie de sticla.Ceea ce a lipsit si lipseste in continuare este acea vointa politica de a investi sume mari, pentru ca materie prima si energie exista din plin. In Canada, la momentul de fata, functioneaza niste centre de formare dar nu sunt prea multi profilati in acest sector. Din acest punct de vedere Canada nu poate dezvolta inca niste produse performante pe plan international.

B.G: Ulterior, ne-am mai vazut de cateva ori, apoi fiecare a evoluat pe anumite coordinate. Care a fost drumul tau in primii ani?

S.P.: Bineinteles, in momentul in care am venit in aceasta lume noua, initial, ca orice roman, am cautat sa imi pastrez firul cu care venisem.Nu mi-am dat seama ca venind aici, practice, te nasti a doua oara. Acum, dupa atatia ani de zile, pot sa spun ca atat timp cat am cautat sa raman acelasi individ, acelasi roma, acelasi om care a fost emigrantul Serban Popa care a sosit in Quebec in 1986, am avut numai si numai de suferit. In momentul in care mi-am dat seama ca trebuie sa plec de la zero, exact ca un copil care incearca sa gaseasca sensul vietii, care pipaie in jur, incearca sa silabiseasca primele cuvinte si inceraca sa inteleaga limba maternal, exact acest “ABC” al noului mediu a constituit piatra de incercare; exact ca un copil a trebuit sa uit de unde vin, ce am facut, si sa imi dau seama ca cei din jur aveau nevoie de zambetul meu. Incetul cu incetul, acel copil a crescut in aceasta societate si a inceput sa fie util celor din jurul lui. In momentul in care mi-am dat seama ca trebuie sa fiu util fara prejudecati, in momentul acela efectiv toate lucrurile au capatat cu totul si cu totul alta turnura.

In momentul de fata consider ca pot sa ajut anumite programme si anumite lucruri in comunitatea mea, fara sa cer nimic si fara sa imi fac reclama in nici un ziar si al nici un fel de post de radio:”Veniti si cumparati sau comandati-mi lucrarile!”.

B.G.: Stiu ca te-ai implicat in comunitate pe plan cultural si social. Ce crezi, exista o evolutie a starii de lucruri in comunitatea noastra?

S.P.: Cuvantul “evolutie” este destul de dificil, iar cum spunea Nae Ionescu”domnule Tutea omul nu evolueaza, omul se dumireste”, deci apropos de aceasta denumire- prefer acest termen-, de cand am pasit in Canada mi-am dat seama ca romanii sunt o comunitate orfana sau orfelina, cum se zice. Cand au nevoie de fratii lor, constata ca familia este risipita. Sunt foarte multe organizatii care trebuie sa functioneze prin cotizatii, prin donatii, insa la un moment dat sprijinul de care unii au nevoie nu este de gasit si, din pacate, cred ca mai mult ca niciodata comunitatea romaneasca ar avea nevoie de acest sprijin, pentru ca guvernul in sine si aparatul de stat de aici au inceput sa se retraga foarte mult.

Din punct de vedere social avem foarte multe de facut. Sic red ca generatia noastra, a celor care am ajuns aici acum 18 ani, are ceva de facut: sa studiem exact acest capitol care este extraordinary de important pentru structurarea si sudarea celor, sa zicem, 20.000 de romani din Montreal.

B.G.: Raspunsul tau provoaca alte intrebari. Esti artist, sufletul iti vibreaza cand este vorba de limba si cultura romaneasca. Dar ce te faci cu acei compatrioti pe care nu-I mai intereseaza nici limba si nici cultura romaneasca? Ei considera ca tara unde s-au nascut nu a fost capabila sa le asigure un trai demn. Ca atare, ofera tot ce au mai bun tarii care i-a primit si doresc sa se confunde cu aceasta…

S.P.: In primul rand a fi un bun roman nu inseamna a fi un rau Canadian. Este un lucru pe care caut sa-l subliniez cu o putere deosebita. Vei fi un bun Canadian in masura in care nu esti frustrate sin u vrei sa te razbuni pe tara sip e neamul tau. Este durerosi si au fost experiente dureroase cu mai multe valuri de emigranti, insa observ la popoarele care au imigrat nu de ieri de azi, ci de o istorie intreaga, ca ele nu au nici frustrari si nici polite de platit.

Hai  san e amintim de momentele frumoase pe care le-am trait in tara noastra sis a reinventam niste momente frumoase romanesti aici si sunt sigur ac aceste frustrari vor disparea exact in momentul in care vor redescoperi niste valori si niste lucruri frumoase. Nu exista, de exemplu, dupa parerea mea, om care san u vibreze la o doina…

B.G.: Vorbim de organizare, de ajutorarea noilor veniti, dar in comunitate nu exista resurse materiale. Majoritatea comunitatii noastre este alcatuita din diverse categorii de specialisti care-si asigura existenta in mod onorabil, darn u in masura sa ofere ceva semnificativ comunitatii lor. Comunitatile care se sustin singure si care s-au remarcat in societatea canadiana au sute sau chiar mii de afaceri. Te-ai gandit la vreo solutie?

S.P.: Pentru moment nu am nici un fel de solutie, pentru ca am iesit din toate organismele si organizatiile romanesti din care, pe vremuri, faceam parte.

Exista solutii, dar vointa noastra se pare ca nu exista. Propun un centru social de ajutorare si in acelasi timp de sustinere a unor initiative cu aspect lucrative atat pentru cei care cauta cat si pentru cei care ofera de lucru.

B.G.: Serban Popa, tu esti un artist cunoscut, atat in comunitatea noastra, cat si in cea canadiana. Ba mai mult, in ultimii ani, esti professor intr-o scoala de arta. Ce poti san e spui despre toate acestea?

S.P.:Cum am spus, am cautat sa pastrez nestinsa flacara artei, si aceasta este, de fapt, coloana mea vertrebrala. Venind in Canada in toti acesti 18 ani,am desfasurat o activitate intense: am participat la expozitii si in parallel m-am afirmat ca membru in Consiliul de Administratie al Asociatiei Brancusi.

As mai avea de adaugat ca in primul meu an aici, in 1986, am realizat o prima expozitie personala in Laval ocazie cu care am primit o distinctie care ma onoreaza, un certificate de merit”pouraccomplissement artistique”. Ulterior, am primit, tot din partea guvernului Canadian, o bursa in resurse tehnice, cu acea ocazie am realizat, in niste conditii tehnologice deosebite, o sculptura la UQAM.Este vorba de tehnica pe care am perfectionat-o, de sticla suprapusa sau sticla stratificata, o lucrare care are 1,60 m inaltime.

B.G.: A nul acesta vor fi inaugurate Place de la Roumanie nsi statuia poetului Mihai Eminescu. Despre acest proiect Mariela Dumitriu scria in 2000, in ziarul “Luceafarul” urmatoarele:”Daca vreti sa aflati despre piata latinitatii si poetul Mihai Eminescu, adresati-va lui Stefan Popa”. Dupa aceea era mentionat numarul de telefon. Ce poti san e spui despre acest proiect?

S.P.: N u vreau sa raspund inainte de a multumi prietenului meu Ducu Suteu pentru suportul oferit ca sa pot participa la congresul mediilor romanestide pretutindeni, unde am reprezentat ziarul Luceafarul si televiziunea romana din Montreal-emisiunea Ad Hoc. Acolo am auzit de anul Eminescu, atat pe plan national, cat si de includerea aniversarii a 150 de ani de la nasterea poetului in anul international Eminescu in calendarul UNESCO.Tot cu acea ocazie am aflat de proiectul unei statui Eminescu la New York.

Asa a venit idea unei statui a poetului nepereche la Montreal. Cred ca nimic nu putea sa-I uneascamai mult pe romani decat Eminescu, pentru ca el ne-a slefuit latinitatea. Poate ca m-am inselat, poate ca nu Eminescu este semnul pe care roamnii vor sa-l poarte astazi.

B.G.:In final ai putea sa mentionezi cateva dintre proiectele tale?

S.P.: Continuu sa dezvolt tot ce este legat de viziunea pe care o am asupra artei si a artistului in societate. De vreme ce filozofia mea s-a transformat foarte mult in ultimii ani, evident ca in momentul de fata gandesc o arta care san u fie poluanta.

Aceasta inseamna insa un bagaj mare de cunostinte si de informatie, inseamna a trai la nivel planetar, inseamna a simti la nivel planetar, a suferi la nivel planetar, iar pe pamant exista foarte multa suferinta.

Aceasta suferinta poate sa creeze germenele unei renasteri si a unei arte care sa fie demne de secolul XXI.