TRIBUNA NOASTRA
Nr. 39, iunie - iulie 2003

  De unde sare iepurele
 
  Probabil n-as fi auzit niciodata vorbindu-se de cartea “Lenin DADA” daca n-as fi citit saptamanalul spanilol “EL SEMANAL”, editat la Madrid si datat 22 martie. Aceasta carte nu a gasit editor in Spania, iar in Franta, unde a fost publicata de Editura Lafont, nu s-a bucurat de cine stie ce succes.
  Din fericire, Fernando Arrabal, celebrul scriitor spaniol care locuieste in Franta si care de nenumarate ori in anii ’80 a publicat articole violent anticomuniste, a semnalat existenta acestei carti cronicarului Juan Manuel de Prada. Pentru ca se pare ca opera scriitorului Dominique Noquez merita “sa figureze cu litere rosii in orice catalog al umoristilor de inalt nivel”.
  In plus, volumul se distinge prin calitatea informatiei, multumita faptului ca autorul isi construieste teoria plecand de la informatii autentice. Intr-adevar, o placa instalata de primaria din Zurich la numarul 14 si Spiegelgasse aminteste ca Lenin si sotia sa Natalia Krupskaia au locuit in aceasta casa intre februarie 1916 si aprilie 1917. Adica exact inainte de a pleca in Rusia si a dezlantui revolutia care a instalat puterea sovietica si a instalat gulagul ce s-a raspandit in lume, supravietuind aproape trei sferturi de veac dupa moartea creatorului sau.
  Poate printr-o coincidenta, chiar peste drum a locuit Tristan Tzara. Si dupa cum spune scriitorul Julien Green, martor ocular al epocii, cele doua personaje se intalneau, jucau sah impreuna, schimbau idei, ba chiar si unele aventuri amoroase.
  Tot atunci, Lenin ar fi participat la intrunirile grupului dadais din “Café Voltaire”, care se gasea pe aceiasi strada. Insusi Marcel Iancu noteaza in jurnalul sau: “in fumul greu, in mijlocul unei declamari sau al unui cantec popular, au avut loc unele aparitii surprinzatoare ca cea a figurii mongole, impresionante a lui Lenin …”
  Intr-un interviu acordat postului de radio englez BBC in 1959, Tristan Tzara marturisea ca jucase sah cu Lenin, dar ca pe atunci “nu stiam ca Lenin … este Lenin!”
  Intr-una din acele serate, pe cand Tristan Tzarase deghizase in baiadera si executa un dans lasciv in stilul lui Nijinski, vecinii din cartier, scandalizati de acest spectacol, s-ar fi revoltat, incercand sa dea toata aceasta lume afara, cu strigate repetate: “Nu! Nu! Nu!”
  Atunci, se pare ca Lenin care-si sustinea cu aplauze prietenii, s-ar fi apucat sa strige fara incetare, batand din picioare: “Da! Da! Da!”
  Asa s-a nascut miscarea “dada”, al carei rasunet nu s-a stins pana azi!
  Fapt cert este ca Tristan Tzara a devenit apoi membru al Partidului Comunist pentru multi ani, iar Lenin a fondat un sistem devenit repede suprarealist. Cu alte cuvinte, revolutia bolsevica n-a fost decat o formidabila bufonerie dadaista!
  Cat despre evenimentul inaugural povestit in cartea lui Dominique Noguez, dupa cum spun italienii “Si non e verro, e ben trovatto!”
 
 
  VBELLUM AUTEM ITA SUSPICIATUR, UT NIHIL ALIUD NISI PAX QUAESITA VIDEATUR
 
   “Ah, cui i-ar fi trecut prin gand si-ar fi crezut vreodata”
  … ca in cruciada lui din Irak, George W. Bush are pana si sprijinul marelui poet antic Ovidiu!
  Pentru a sti asta, trebuie sa fii specialist in literatura antica si sa fii capabil sa citesti operele lui Ovidiu in limba in care au fost scrise.
  Este cazul Excelentei Sale Dl. Abel Posse, romancier si ambasador al Argentinei in Spania. Domnia-sa explica pe sase coloane in numarul din 22 martie al revistei “EL MUNDO”, ca “Ovidiu canta razboiul din Irak”.
  Pentru a intelege demonstratia D-lui Posse trebuie sa ne transpunem in ambianta lumii latine din secolul I al erei noastre si sa ni-l imaginam pe George W. Bush ca pe un Imparat roman, in toga si sandale, inaintand prin Forumul roman ca prin decorul unei superproductii hollywoodiene, si care nu putea fi auzit despre filozofia lui Nietzsche, nici despre “Carta Magna”, cu atat mai putin despre regulile civilizatiei iudeo-crestine care domnesc astazi in lume. (Oare George W. Bush, stralucit latifundiar texan, stie intr-adevar cate ceva despre toate lucrurile astea? Insa aceasta este o dezbatere care iese din cadrul subiectului nostru!)
  Sa ne amintim, mai intai, cum traiau romanii in acea vreme situatiile de razboi.
  Roma antica imagineaza razboiul ca pe o sarbatoare, ca pe o renastere a ordinii morale. Roma detesta mila si “plansetele palizilor evrei si crestini care produc indignarea cu ieremediale lor” cand sunt la fiecare doua saptamani dati prada leilor si tigrilor bengalezi.
  In perioada lor de apogeu, romanii erau convinsi ca viata nu este un scop definitiv, nici ordinea mondiala ceva de neschimbat, insa “cred in zeii razboiului, care genereaza vesnic ceva nou”.
  Razboiul, in conceptia romanilor, creeaza popoare noi, o noua notiune de “Drept”, dincolo de ideile preconcepute pe care se sprijina trecutul.
  Nietzsche a inteles, de altfel, aceasta idee: cei mai puternici au fost creati pentru a redesena limitele lumii. Dupa cum, in lumea romana, razboiul creeaza legitimitate, de unde rezulta noua legalitate si “noua politica”. Faptul de a acorda celui invins orice drept este un fel de a modifica realitatea obiectiva. Ceea ce explica sentimentul de repulsie simtit de romani fata de principiile crestine, in care vedeau baza decadentei si o condamnabila ipocrizie: “stapanii trebuiau sa renunte la forta si sa suporte murdaria iertarii”. Cu alte cuvinte, sa lase locul celui slab, invins sau inapt.
  Aceste idei le exprima Ovidiu in opera sa “Ars amandi”, cand Augustus se pregatea sa ocupe Mesopotamia, cu alte cuvinte zona dintre Eufrat si Tigru sau Irakul de astazi.
  “Caesar avanseaza catre domnia asupra lumii.
  Orientul Mijlociu va fi, in fine, al nostru.
  O, Patrule de data aceasta vei plati condamnarea.
  Un Caesar copil, invingator avanseaza
  Divin geniul sau ii depaseste varsta
  Nu tolereaza indoiala asteptari
  Acum, tanar Caesar, vei incepe razboiul
  Sub auspiciile tatalui tau
  Si cu curaju vei invinge, cu motivarea si ghidul tatalui tau’’, sau, in original:
  AUSPICIIS ANIMISQUE PATRIIS, PUER, ARMA MOVEIS
  ET VINCES ANIMIS
  AUSPICIISQUE PATRIS’’
  (versurile 191-195 din ARS AMATORIA)
  Ovidiu vede deja in fata ochilor cermoniile victoriei:
  “Va veni ziua in care tu, Caesar, acoperit de aur, cel mai frumos dintre toti, vei domina victoria, purtat de patru cau albi si in fata ta cu lanturi la gat sefii dusmani! Tineri baieti si fete vor alerga exultand ca sa te vada. Toti cu inima deschisa!” (versurile 315-325).
  Si Ovidiu precizeaza ca “zeita Justitiei este cea care doreste victoria asupra Partilor in Mesopotamia, unde generalul Crasus a fost invins intr-un prim razboi, pierzand 20.000 de legionari. Triumful este singura dovada a dreptului.”
  Comparata cu valorile crestinismului, lumea lui Ovidiu detesta imaginea pe care Cioran o numea “cristianismo culon”. Acelasi Cioran ce visa la credinta Evului Mediu care inalta catedrale si pleca in cruciada.
  Si Abel Posse se intreaba daca episodul razboinic de azi nu este o noua varianta a intoarcerii periodice la valorile trecutului. Dupa cum Occidentul refuza la intervale regulate radacinile lui iudeo-crestine, cum era cazul, in metafizica, la Rimbaud sau in episodul barbar dirijat de Adolf Hitler.
  De unde rasare, “mutatis mutandis”, comparatia intre republica imperiala a lui Fred Astaire, Mickey Mouse si a Planului Marshal, cu lumea in care domneau valorile pagane, argument pe care, probabil, George W. Bush, care a plecat in cruciada cu mana pe Biblie, probabil ca nu l-ar aprecia prea mult?
  Cat despre Ovidiu, etuziast partizan al interventiei militare in Mesopotamia si al maretiei imperiale pe care acesta urma s-o genereze, ar fi interesant sa stim daca dupa cei zece ani de exil la Tomis, pe tarmul Marii Negre, ramasese acelasi admirator al dreptului regal de a interveni fara control in orice colt al lumii in virtutea principiului ca cel mai puternic are intotdeauna dreptate!
  Poate insa ca, dupa experientele nefericite traite la sfarsitul vietii se intreba si el, ca si atatia dintre contemporanii nostri: “Quid custodet custodes?” (cine-i va controla pe controlori?)
  *“Trebuie sa faci razboiul in asa fel incat sa para ca ce cauti e pacea” Cicero.
 
  Hai la lupta cea mare!
 
  Marturisesc ca pe data de 22 martie nu eram la Madrid!
  Insa, multumita celor douasprezece ore petrecute intr-un avion al unei companii aeriene dintr-o tara hispanofona , am avut ocazia sa citesc mai toate ziarele editate pe aceasta data la Madrid.
 
  Data de 22 martie nu este o zi oarecare! Cei care au o buna memorie isi amintesc “Le Mouvement du 22 Mars”, organizatia stundenteasca care a declansat miscarea din mai 1968 in Franta, plecand din campusul universitar numit, poate nu intamplator, “Nanteree-La Folie”.
  Pe 22 martie 2003, razboiul din Irak incepuse de numai 48 de ore, nimeni nu putea banui cum se vor desfasura lucrurile si “fortele in prezenta” traiau inca, in virtutea inertiei, pe pozitiile anterioare “nici-nici”, adica nici pace, nici razboi.
  Asa am aflat ca Majestatea Sa, Regele Juan Carlos I, idolul si modelul monarhiilor europene, a luat pentru prima data cuvantul, exprimand pozitia tronului in problema irakiana, cu ocazia importantei adunari prilejuite de inmanarea Premiilor Sportive Nationale pentru anul 2002.
  Cu un curaj remarcabil, Majestatea Sa a declarat ca spera “sa se obtina cat mai repede pacea” si a cerut sa se depuna “toate eforturile necesare pe plan international in acest scop”.
  Aceste cuvinte, ca si cele care au urmat, au fost ascultate cu respect si admiratie de toata lumea politica spaniola, de la extrema dreapta la extrema stanga. Numai ca primul ministru Jose Maria Aznar, care a declarat ca monarhul a tinut un discurs “de mare valoare”, a notat ca regele “sustine in fiecare moment institutiile statale in exercitiul competentei lor…”, iar Gaspar Llamazares, liderul IV (stanga unita) a inteles ca Majestatea Sa cere “pacea si oprirea razboiului”. S-ar putea ca cei doi lideri sa nu fi auzit acelasi discurs, pentru ca nu pot inchipui ca Majestatea Sa nu s-ar fi exprimat destul de clar intr-o problema atat de importanta!
 
  In acelasi timp insa, televiziunea spaniola, nestiind pe care picior sa joace, alerga pe toate fronturile.
  Inainte ca George W. Bush sa se adreseze - ca un discurs patetic - populatiilor avide de informatii, doua maini feminine, iesite din spatele ecranului, s-au repezit sa-i aranjeze cu un piepten special mesa de pe frunte, ca sa fie cat mai fotogenic.
  Intre timp, profitand de prima zi a primaverii si de temperatura clementa, o manifestatie impotriva razboiului a tinerilor din Madrid se desfasura pe bulevardul principal al orasului, Via Castellena. Drept in momentul in care in desertul irakian cadeau primele victime ale conflictului, cei al caror nume vor fi maine inscrise cu litere de aur pe placi de marmura, ca eroi ai natiunii. In fine, cu conditia sa fie de partea celor care au castigat razboiul!
  Insa pe Via Castellena, dupa cum spun prezentatoarele de televiziune, domnea “o ambianta de sarbatoare”. Ceva cam in genul “Mai ’68, la Sorbona”, cu tineri studenti in haine “destructurate”, cu studente aratandu-si buricul gol, cu drapele multicolore si slogane de circumstanta. Cum ar spune un cronicar: “o noua generatie de mici burghezi, care isi imagineaza ca stanga inseamna o zi fara cursuri, cu cantece si dansuri, blocand Via Castellena…”. Cei pe care Manolo Summers ii numea “stanga festiva” (in Franta<< la gauche caviar>>) si care habar n-au de “conjunctivul prezent” si cu atat mai putin de plus-valoarea lui Marx.
 
  Si toata aceasta lume, de la Majestatea Sa pana la studenta cu fata pictata in culorile curcubeului de pe Castellena, vorbea si se comporta dupa modelul de acum 35 de ani, fara sa-si dea seama sau fara sa vrea sa recunoasca realitaea: de 24 de ore intrase intr-o era noua, cu reguli diferite de cele pe care le cunoscuse ani de zile!