|
TRIBUNA
NOASTRA |
Emil Cioran sau blestemul de a scrie frumos
Simion Barbulescu
|
Emil Cioran afirma paradoxal, ca el insusi nu ar fi nimic. Clameaza in spiritul solipsismului berkleian ca : « singura existenta reala » ar fi a sa si ca s-ar fi nascut marcat de doliul acestei lumi, manifestandu-se cu satanic orgoliu, ca « fiinta cea mai teribila care a existat vreodata in istorie.. » Propunandu-si a trai fara speranta-« pe culmile disperarii »-, incapabil de intelepciune, angoasat de modul irational-sublim, Emil Cioran isi asuma ad initium responsabilitatea unei atitudini eroice, de antiprofet insolent al unor epoci in declin, detestand istoria si procesul istoric, dezmeticit de iluzii, negand religia din neputinta de a crede, simtind ca e liber, dar stiind ca nu e… Amator de dezastr, incapabil sa intervina in procesul devenirii se scoate drept un produs al hazardului, lipsit de propensiunea misterului « ghiftuit de inexplicabil »… Plictisit de cultura si de istorie, nutrind gustul mortii si al neantului, ar dori s-adoarma de somnul pamantului, tarandu-se spre o catastrofa exemplara, urmarit de obsesia tiranica a umanului-« cel mai cumplit dintre toate lanturile »-, ramanand, in ciuda unor disperate eforturi, prizonierul unei lumi inchise, simtid nimicul existentei ca pe un « balsam esential » : « Sunt Iov fara prieteni, fara Dumnezeu, fara lepra » se autocaracterizeaza cu neistovita amaraciune. Scarbit- ca si Eminescu- de lipsa de sens a lumii si a vietii, de faptul ca esenta vietii sociale este nedreptatea, Cioran are o optiune hiperironic-singulara- cea a neantului si disperarii, optiune ale carei instrumente de cunoastere ar fi suferinta, boala, agonia. .. La antipodul lui Constantin Noica, Emil Cioran introduce neantul in fiintare, afirmand nu devenirea intru fiinta, ci cursul vietuirii intru nefiinta, mersul ineluctabil al existentei spre neant, povara si blestemul fiintarii, al vietuirii, in conceptia sa devenirea fiind o dimensiune ontologica a nostalgiei, o fuga de Dumnezeu. « Ura impotriva lui Dumnezeu-se confeseaza Cioran- pleaca din scarba de tine insuti. Il ucizi pentru a-ti marca prabusirea ». Distrugerii lui Dumnezeu, Cioran ii aduce o corectare lirica : « Doamne, eu nu spun ca tu nu esti, eu spun ca nu mai sunt »… Intre viata si moarte, scarbit de amandoua, prima i se pare lipsita de argument, fara o finalitate sigura ;e insa ceva mai presus de noi insine. Pentru a dobandi un criteriu just de apreciere asupra existentei trebuie sa dispunem de constiinta mortii. Din aceasta perspectiva a eternitatii, Cioran judeca disolvarea civilizatiilor, descoperind in fiecare dintre ele un sistem de erori, printre care si obsesia vietii, aflata la bazele civilizatiei occidentale, al carei cantec de lebada il intoneaza : « Sfarsitul omenirii va veni cand toata lumea va fi ca mine »... Robit de tentatia nimicniciei, de nostalgia haosului primordial, a barbariei, Emil Cioran detesta optimismul facial, apreciindu-l drept un aspect degradant al spiritului. El refuza programatic sa ia lumea si lucrurile in serios, cenzurandu-si inclinatia de a gandi asupra ideilor, asa cum fac filozofii care cantaresc lucrurile, fara a participa, fara a se angaja in destinul lor. El prefera pozitia ganditorului ce-si intelege menirea de a intoarce viata pe toate partile, traind o existenta completa, reflectand mereu asupra lui insusi. El se remarca printr-o sete de viata in amurguri. Spre deosebire de filosof, ganditorul este- in esenta- tot ceea ce spune. « A gandi- concluzioneaza Cioran- inseamna a inceta sa venerezi, inseamna a te razvrati impotriva misterului si a-i proclama falimentul »... Ca ganditor si eseist, Emil Cioran refuza infeudarea, supunerea, vizand un altfel de univers, purificat de « intoxicarile celeste » si din care discutiile teologale sunt alungate, fiind inlocuite cu indoiala, disperarea si arbitrariul absolut : « Drama celui care se indoieste e mai mare decat a celui care neaga »- afirma Cioran. Cultivand indoiala ca metoda, in spirit cartesian, dar indoindu-se pana si de propriul demers filosofic, are nemasuratul, lucifericul orgoliu, de acobora pana la radacina zero a tot si a toate, pentru a descifra adevarul adevarat, descoperind ca ceea ce ne mana in viata, samburele esential nu este nici die Wille zu Macht, nici dorul nemarginit, ci setea de glorie-forma funciara de robie, prin care suntem abandonati lumii cu constiinta imposibilitatii de a trai... Forma elevata a setei de glorie, scriirea de carti are rolul de a ne spune in ele « lucruri pe care nu am indrazni sa le incredintam nimanui », descoperind in asta o salvare temporara din ghearele mortii, o eliberare, o bucurie a irealitatii pe care-o cautam clipa de clipa : « Scriu ca sa nu trec la fapte, ca sa evit o criza »-afirma Cioran. Si continuandu-si gandul : « A scrie inseamna a te lepada de remuscari si de ranchiune, inseamna a-ti voma secretele. » Sau : « Scrisul este revansa creaturii si raspunsul ei dat unei creatii facute de mantuiala ». Scrisul e totdeauna trecere lina, petrecere : « Scriind oricat de putin, ma ajutam sa trec dintr-un an in altul, obsesiile odata exprimate fiind astfel anemiate la jumatate, infrante ». Scrisul este o experienta spirituala care-ti poate mijloci raspunsul la intrebarea : « Pana unde ai ajuns in perceperea irealului ? » Menirea fiecaruia este, dupa unii, de a duce la bun sfarsit « minciuna pe care o intruchipeaza ». Intrebarea este : In ce masura aceasta minciuna, constand in ruptura cu modul traditional de a gandi, de a se manifesta, ponegrind viata si ponegrindu-se pe sine insusi, reuseste a se impune in constiinta lectorului contemporan, prin revelarea unui alt fel de a vedea lumea si viata ? Raspunsul il vedem straduinta sublima a eseistului de a intelege irealitatea si de a se patrunde de ea, in progresul evident pe care Cioran il inregistreaza in perceperea iluzoriului si a falsului, toate acestea inscriindu-se necesarmente pe voluta altfelitatii unui demers prin excelenta estetic, de explicare si explicitare a existentei in sine.. Meritul demersului eseistic al lui Emil Cioran- spirit prin excelenta nonconformist si incomod, preocupat de expresia finala, de blestemul lui de a scrie frumos- se reduce- in ultima instanta, la circumscrierea artistica a unor alte noi sanse de salvare ale omului din nimicnicia finala- mai degraba « prin infern decat prin paradis »... |