TRIBUNA NOASTRA
anul 2 • nr. 22, august - septembrie  2000

Pe inginerul Radu Roscanu, figura care mi-a atras atentia prin caldura si distinctia pe care le emana, l-am cunoscut la misiunea greco-catolica din Paris, in anul 1984. Era in compania monseniorului Gheorghe Cosma, ce pastorea Misiunea, si a lui Ion Ratiu si a lui Doru Novacovici. Am aflat ac era stabilit, cu familia, in Canada si ca se indrepta spre o tara africana unde avea un contract.

Mai tarziu, aveam sa ne intalnim chiar in tara frunzei de artar, unde mi-a propus sa preiau conducerea sectiei canadiene a “Uniunii romanilor liberi”. Am refuzat, atunci, deoarece nu eram pregatit pentru o implicare sociala profunda si de o asemenea importanta.

Anii au trecut, drumurile noastre evoluand pe coordonate diferite.

Astazi am in fata mea o persoana venerabila, cu barba de patriarh. Este parintele Radu Roscanu care, in ultimii ani, prin eforturi deosebite, a pus bazele mai multor biserici romanesti in provinciile Quebec si Ontario.

Ati putea parinte sa ne spuneti care a fost drumul de la inginerul Radu Roscanu, constructor de drumuri si poduri, la preotul Radu Roscanu, protopop mitrofor-exarh?

Intr-adevar, itinerarul meu sufletesc este neobisnuit. E lung drumul de la inginerul Radu Roscanu la protopopul mitrofor, exarh al romanilor Greco-catolici din aceasta tara. Inginerul e o creatura a ratiunii, preotul e o creatura a credintei. Ratiunea guverneaza stiintele exacte, foloseste laboratorul, masurarea, experimental. Credinta se afla deasupra ratiunii. Ea tine de poesis, pe cand stiintele, ratiunea, tin de piscis. Limbajul rational e limbaj exact, al credintei este poetic, metaforic, simbolic, ritual. De la ratiune la credinta nu exista cai practicabile.

Cum am ajuns preot? Raspunsul la intrebare e si pentru mine o taina. Drumul meu de la mirean la ecleziarh este drumul intelegerii de mine insumi, de reconstruire a identitatii mele de om, de crestin, de roman.

Chemarea preoteasca nu este nici descriptibila, nici masurabila, ea e de ordinul tainelor care ne inconjoara viata. De ce iubim? De ce ne infioram in fata frumosului? De ce vederea boltii instelate a unei nopti de vara si mirosul de fan reavan ne incanta oare faptura toata?

Dar, daca ar fi sa iscodesc totusi momentul précis al acestei chemari la preotie, va voi spune ca ma revad in anii ’80, intr-o noapte instelata de august, asezat pe o banca intr-un parc din Paris, alaturi de parintele Ion din Arad. Mi-a aratat stelele si mi-a zis: “Vezi tu, Radule, lumina acestor stele ? Ele ne lumineaza oriunde am fi pe pamant”.

Nu stiam atunci unde vrea sa ajunga cu aceasta evocare. A continuat:” Globul nostru de tina, vazut de sus licureste si el in mii de luminite. Un preot liturghisitor e o astfel de luminita. Ne trebuie multi izvoratori de lumina caci suntem prea putini. N-ai vrea tu sa devii insuti un izvor de lumina pentru cei aflatori in traditia strabunilor tai?”

Am revazut intr-o strafulgerare a gandului chipurile parintilor, bunicilor, strabunicilor. Caci eu cobor dintr-un neam de preoti.

Intors acasa, in Africa, m-am apucat de lucru. Timpul a trecut si eu am ascultat vocea constiintei mele. Am urmat cursurile de formare preoteasca. Studii am facut la Paris, la Montreal, la Ottawa, la Sherbrooke. Ideea centrala mi-a fost aceea de a ma zidi pe mine, dar si sa contribui la rezidirea identitatii, adevaratei finite, a greco-catolicilor din Canada si de a ajuta la rezidirea Bisericii stramosesti, in adevarul ontic al finite ei.

Am fost hirotonit in orasul in care imi petrecusem copilaria, in patria liberata, dupa implozia comunismului. Batranul preot Ion a co-liturghisit la hirotonirea mea. Episcopul care m-a hirotonit a fost Prea Sfintitul Vasile Hossu al Oradiei, care a fost prizonier in inchisorile comuniste pentru credinta sa, un marturisitor al credintei, un sfant, un prieten al poporului ortodox roman si al Inalt Prea Sfintitului Nicolae.

Am infiintat patru parohii romanesti greco-catolice bizantine, primele in Canada :

Parohia Sfanta Schimbare la Fata in Montreal, parohia Sfantul Ion Gura-de-Aur din Toronto, parohia Sfantul Vasile cel Mare din Ottawa, si parohia Sfantul Nicolae din Scarborough. Ele sunt inca mici dar incearca sa traiasca viata lui Hristos. Se sfantesc casatorii, se boteaza copii, se inmormanteaza romanii in dreapta lor credinta, traditie, ritualitate.

Ati avut preocupari ecumenice?

Una din misiunile mele a fost promovarea ecumenismului. Realizarile mele nu au ramas nebagate in seama. Astfel ca la 17 septembrie voi primi investitura de Cavalaer al Ordinului Sfintei Cruci a Ierusalimului, impreuna cu preoteasa Stela.

Ce planuri aveti?

Deviza exarhatului nostru este:Din nevoie la virtute. In planurile mele de viitor doresc sa-mi traiesc viata ce-mi ramane facand binele. Intr-un fel sa adopt modelul unui post de emisiue-receptie. Adica sa traiesc aproape de conationalii mei din tara si din diaspora, participand la viata lor spre a le cunoaste nevoile. Apoi sa transform nevoile lor in virtuti. Sa-I ajut pe toate caile ce-mi sunt accesibile sa-si refaca identitatea de romani si de crestini, sa-si cunoasca istoria neamului, a Bisericii, a grupurilor, a familiilor, sa redevina oameni de omenie.

La modul concret, sa zidesc cel putin o biserica in Canada, urmandu-l prin aceasta pe tatal meu care a zidit una in Romania, sa mai constitui comunitati de credinta, sa ajut la organizarea lor aducand preoti si diaconi. Sa scriu o carte despre dialogul omenesc si religios, sa rescriu istoria Bisericii greco-catolice…Cu alte cuvinte sa plantez troite spre amintirea sintagmei ca “nimeni nu se mantuie fara a accepta crucea”..

Nevoia rezidirii credintei la romani este fundamentala: ea se realizeaza observand ziua Domnului, venind duminica la biserica. Acolo se scandeaza viata noastra in secvente, amintindu-ni-se ca nu suntem doar niste ratacitori singuratici intre leagan si mormant, ci ac Dumnezeu e cu noi, daruindu-ni-se noua in Sfanta Euharistie si in logos-ul present in cuvantul preotului.

In biserica dumneavoastra va rugati pentru rege. De ce ?

Poporul roman este- de cand se stie el- atasat institutiei voievodale, regesti. Traditia noastra este de sorginte bizantina. Imparatul, voievozii, regii au o functie ecleziastica : cel care ii slujeste lui Hristos este o intrupare vie a Domnului.

Aceasta conceptie a Intruparii Divine ramane valabila si pentru clerul nostru. In patria bnoastra se spune despre preot ca este “omul lui Dumnezeu”.

Din toamna anului 1998, dupa alegerea domnului Basile Glica in functia de presedinte al Federatiei Asociatiilor Romane din Canada, v-ati implicat in chip deosebit in activitatea acestui organism laic. Ba mai mult, ati devenit membru al FAR si foarte curand, realizator al rubricii “Ganduri pentru romance si romani” a emisiunii de radio “Antena va apartine”. Ne-ati putea spune ce va determinat la aceasta implicare?

In aceasta emisiune le vorbesc conationalilor mei despre subiecte ce le consider esentiale. Despre legea stramoseasca, estetica dreptei noastre credinte, sfintenia timpului si spstiului. Despre liturghie, universal, identitate, rituri. Despre satul romanesc, folclor si poeti. Despre arta populara religioasa, limbaj, dialog. Despre intelegerea lucrurilor si intelegerea de sine, autoritate, tinerete, dragoste…

Caci ..”este cult numai omul care stie incotro se indreapta si de unde vine..”(Tudor Vianu)

Deci, ca preot, in FAR ma aflu intr-o organizatie ce nu este in vreun fel eliminata din sfera sacrului. Prezenta unui preot intr-o regrupare romaneasca este nicidecum incongruenta ci necesara. “Preotii cu crucea-n frunte”…FAR-ul intreprinde de altfel actiuni foate bune.

Scoala Mihai Eminescu, emisiunea de radio, vacantele copiilor in patrie, expozitiile de arta, sunt toate promotionale de cultura si arta. In FAR pot eu proclama sintagma binecuvantata: Nimic fara Dumnezeu.