Un   optimist  incorigibil

O stire de presa sosita in seara zilei de 17 ianuarie mi-a taiat rasuflarea. ION RATIU nu mai era printre noi !

Omul acesta, care a aschimbat in 1990, linistea caminului sau londonez cu lambriuri si semineu, pentru zbuciumul si avatarurile unei vieti politice in devenire, precum cea romaneasca, parea etern ca istoria.

N-a mancat salam cu soia si de aceea papionul sau cu picatele era privit ca o sfidare.

O sfidare mult mai mare decat costumele in stil « lambada » care au inlocuit la iuteala pluoverele « revolutionare » ale unor Petre Roma, Ion Iliescu, Gelu Voican.

 A venit sa explice norodului ca a da dictatura pe democratie nu-i chiar totuna cu a schimba motorul la aspirator. I-a ofensat involuntar pe multi, cerandu-le sa gandeasca democratic in loc sa se epuizeze in lozinci si discursuri demagogice.

Raspunsurile le-a primit de la doua niveluri diferite, si aceasta in a treia zi dupa ce revenise pe teritoriul tarii de origine, la 26 ianuarie 1990. De la Ion Iliescu, cel care a raspuns rastit « mie sa nu-mi puneti sula-n coaste », si de la IMGB-istii comandati de Dan Iosif, care au strigat « noi muncim, nu gandim » !

Ion Ratiu nu s-a suparat. A zambit condescendent, asa cum a zambit si atunci cand ne-a spus, la confruntarea pre-electorala televizata dinainte de Duminica Orbului :

« Daca vreti ca Romania sa se indrepte spre Europa, spre Occident, votati-ma pe mine. Dar daca vreti ca Romania sa ramana la remorca Moscovei, il aveti aici pe domnul Iliescu ! »

A zambit si atunci cand prezenta reporterilor de la televiziune felul in care locuinta ii fusese devastata de mineri, cei care il cautau prin Bucuresti cu adresa lui notata pe fituici…

Un zambet de bunic amuzat de poznele nepotilor, zambet ce nu l-a parasit niciodata. Chiar si minerii care au asaltat Camera Deputatilor in septembrie 1991 ii pareau tot niste nepotei poznasi. De aceea nu s-a speriat de fetele lor incrustate cu praful de carbune al adancurilor, nici de topoarele si tarnacoapele care facusera macel in Bucuresti cu un an si ceva inainte. Le-a vorbit sfatos, prieteneste, incercand sa le explice de ce legea nu poate fi facuta cu bata.

Ion Ratiu revenise in tara dupa o absenta de apropae 50 de ani, timp in care devenise o figura mondiala a Exilului romanesc si o figura marcanta a vietii publice britanice. Nu a renuntat la cetatenia romana atunci cand acesta ar fi fost pretul unei ascensiuni pe esichierul politic londonez.

A sperat intotdeauna ca Romania va reveni, o data si o data, la matca europeana. Optimismul lui nu s-a lasat niciodata infrant. Dar o viata petrecuta in Marea Britanie nu-i putea pune la dispozitie armele necesare pentru a razbi cu adevarat in jungla dezlantuita dupa 22 decembrie 1989. Ion Ratiu cunostea democratia, dar o cunostea pe cea evoluata timp de secole. Nu stia ce inseamna sa faci democratie cu oameni care n-au avut de-a face decat cu mitinguri aranjate, cu discursuri demagogice si conventionale, care n-au vazut democratia occidentala decat prin prisma criticilor si ridiculizarilor din presa oficiala. A venit la Bucuresti si a vazut. Dar nu s-a descurajat, s-a decis numai sa aibe rabdare. Dar timpul nu a mai avut rabdare cu Ion Ratiu. Marele optimist, care s-a vrut acasa imediat dupa operatia de cancer, increzator in steaua lui, a trebuit sa cedeze celei in fata careia toti ne vom pleca, fiecare la vremea lui.

De la incorigibilul optimist ne raman pata de culoare cu reflexe aristocratice de buna factura, papionul, ca un simbol al democratiei si tolerantei si zambetul bland care nu s-a stins niciodata. Un zambet care persista undeva, intre cer si pamant, precum acela al enigmaticei pisici de Cheshire….