TRIBUNA NOASTRA
anul 2 • nr. 16, OCTOMBRIE 1999

Tarind in ultimile doua decenii in acest “turn al lui Babel” numit Canada, am inceput sa-l iubesc si sa ma identific cu el. Privesc zi de zi in jurul meu si vad toate rasele pamantului. Ne suradem fara sa ne cunastem, traim in acelasi oras si ne invartim sub acelasi cer. Ne numim canadieni. Putem convietui in liniste si pace indiferent daca unii mergem la biserica, altii la sinagoga, la moscheie sau la templu.

Nu are importanta ca purtam palarie, tichie sau turban…

Suntem cu totii creatia marelui infinit, suntem copii lui.

Acest lucru este posibil intr-o societate ale carei legi se ridica deasupra formelor de manifestare ale diverselor culturi. In centrul lor sta Omul si ele au ca lait motiv toleranta, acceptarea diferentelor si gadirea pozitiva.

De altfel cred ca aceastea sunt elementele care stau la baza reusitei Americii de Nord. In educatie, gandirea pozitiva constituie elementul de baza. Ea este cultivata incepand de la gradinita si pana la Harvard inclusiv. Omul de rand se implica social, se lupta pentru drepturile lui si nu ii este indiferent ce fac cei pe care i-a ales sa gospodareasca tara. In ultima instanta reusita pe plan personal sau social sunt determinate, in marea majoritate a cazurilor, de modul nostru de gandire.

Noi, romanii, poate datorita vicisitudinilor pe care le-am suportat de-a lungul secolelor, suntem resemnati, gandim mai degraba negativ. Nu ne intereseaza decat ceea ce este strict legat de moment – si de noi. Spaima si egoismul si-au pus pecetile pe sufletul nostru. Dictaturile, culminand cu cea comunista, ne-au inconvoiat dar au ramas in acelasi timp un model in constiinta noastra.

Se spune ca, atunci cand pleci definitiv de undeva, cum ar fi tara de origine, bunaoara, se cuvine sa-ti lasi in urma unele apucaturi sau naravuri si sa faci, astfel, loc unor deprinderi, mai potrivite noului loc de viata.

De ce, atunci, tinem mortis, chiar daca numai unii dintre noi, sa pastram incarcatura negativa? Credem, cumva, ca in felul acesta ne aparam personalitatea?

Privesc in diaspora romaneasca – un exil pentru unii – la acei lideri care s-au perindat in ultimile decenii, punand, insa, numai aparentele democratiei in gesturile si actiunile lor. Fondul de manifestare este acelasi : obsesia  pentru o dominare absoluta, teama de delatiune si intriga, dar si gustul pentru ele.

Fiecare din acesti lideri a devenit un mic despot, baricadandu-se in spatele unei confrerii aparent informale, sau mai ales sub regulamentul unei organizatii- fie ea pur  laica, fie parohiala.

Cu ani in urma priveam lupta lor cu oarecare simpatie, amestecata, insa, si cu multa indoiala. « Pentru tara mama » spuneau unii, « impotriva satanei comuniste », spuneau altii.

Cine avea dreptate? Cat de dreapta era rivalitatea lor incrancenata? De fapt cine era sincer?

Anii au trecut. Se pare ca « parametrii » luptei s-au mai schimbat, o data cu noile vremuri. Dar in ce sens? Valuri de frati de-ai nostri sosesc pe pamantul generos al Canadei. Unii pentru a scapa de persecutiile inca favorizate de un regim duplicitar sau incapabil, altii,-majoritatea- in cautarea unei vieti mai bune.

Specialisti din toate domeniile, oameni de cultura…

Cei mai multi ar dori sa intre in contact cu organizatiile laice sau bisericesti ale comunitatii romanesti pentru a primi primele sfaturi de la cei care locuiesc aici de vreme indelungata si vorbesc aceeasi limba ca si ei. Spre stupefactia lor, atunci cand ajug la adresele indicate, in loc de usi primitoare gasesc deseori metereze. Iar pe metereze vad « razboinici » octogenari, inconjurati de ciraci care se lingusesc si schelalaie jalnic.

« Razboinicii » care flutura, amenintator, drapele de lupta! Drapele? Niste jalnice carpe stropite cu orgolii!

Urmeaza interogatorii neasteptate care incep, invariabil, cu intrebarea daca nu cumva ai fost mai intai la tabara adversa! Noul venit pleaca intr-o stare de totala confuzie. Trecand pe langa biserica sau pe langa troita, isi pune intrebarea legitima :

« Unde am intrat, Doamne? »

Noi, la randul nostru, ne intrebam :

Oare cand vor intelege vasnicii nostri « razboinici » ai unui alt timp ca totul are o limita?

Ca dupa o anumita varsta este in firea lucrurilor sa lase noilor generatii de a continua si ajusta  institutiile laice si bisericesti dupa necesitatile lor si ale vremii.

Ii rugam, cu tot respectul datorat varstei, sa inceteze comedia cata vreme nu s-au acoperit de ridicol pe de-a-ntregul. Pentru ca ridicolul ucide mai sigur decat cea mai puternica arma si distruge mai rau decat cel mai aprig dusman. El ucide mai ales amintirea, si de asta domniile lor ar trebui sa tina, cu precadere, seama!