TRIBUNA NOASTRA
anul 2 • nr. 13, IUNIE - IULIE 1999

La Universitatea McGill din Montreal exista un club al studentilor romani, club despre care am aflat fiind invitata sa particip la una dintre actiunile lui.

Din acel moment am inceput sa-mi pun numeroase intrebari.

De ce s-au organizat acesti tineri? Cand, cum si in ce scop? Mai exista si alte organizatii? Alti tineri ar avea dorinta sa se organizeze? De fapt, care sunt nevoile acestor tineri? Care le sunt idealurile? Si ce fac pentru a si le implini? Dar noi, adultii, parintii lor, restul comunitatii, ce facem pentru ei? Cum ii sprijinim? Cum ii ajutam?

Cum…ce ..de ce …

Incotro se indreapta acest tineret?

Incotro?

…L-am contactat pe presedintele clubului, studentul in informatica si matematica Octavian Mihai.

Spre surprinderea mea, aproape ca a refuzat interviul pe care vroiam sa il realizez cu membrii clubului? Incitata de neincrederea lui, am perseverat si i-am propus o intilnire intre studenti romani ai mai multor facultati montrealeze.Iar daca vor considera ca au un mesaj de transmis, imi voi asuma rolul de mesager.

Propunerea mea a fost , dupa unele ezitari, acceptata si iata-ma in compania a sapte studenti.Sa vi-i prezint: Maria Cristina Vasilescu, studenta in psihologie la McGill, Andra Calota, studenta in fizioterapie la Universitatea Montreal, Luminita Paun, studenta in arte plastice la aceeasi universitate, Sebastian Gliga, student in fizica la McGill, fratii Mihai si Andrei Radulescu, studenti in arte plastice, respectiv inginerie in calculatoare la Universitatea Concordia si Octavian Mihai despre care am mai pomenit.

Mirata ca dintre cei aproape 40 de membri ai clubului n-au venit decit doi reprezentanti, am pus, direct, intrebarea – de ce doar voi?- si mi s-a raspuns cu o franchete dezarmanta:

“N-au vrut sa vina! Am anuntat pe toata lumea si au refuzat, invocand tot felul de motive”-spune Octavian.

Maria Cristina, adauga “In general avem probleme.Colegii nostri se insciu in club dar refuza sa raticipe la activitati. Nu suntem uniti.Vrem sa realizam ceva impreuna dar nu reusim. Asta este!”

Aflu ca in cei aproximativ patru ani de existenta clubul a organizat doar cateva activitati de interes cultural- conferinte despre Vlad Tepes, despre ortodoxie si icoane pe sticla, mini expozitii, scurte vacante de iarna, la ski.

Se pare ca Universitatea incurajeaza activitatile culturale ale grupurilor etnice din institutie, chiar oferind unele subventii, fara a conditiona tematica si continutul activitatilor organizate de tineri.

Si-atunci ma intreb de ce studentii manifesta dezinteres fata de activitatile clubului lor?

Sebastian intervine “Am fost prezent, acum catva timp, la o activitate organizata in comun, de mai multe cluburi din Universitate. Fiecare grup etnic avea un stand. Am avut o frustrare cand am vazut ca toti cautau sa atraga cat mai multi la standurile lor, in afara de cei de la standul romanesc, care pareau indiferenti daca au sau nu au vizitatori”.

Andra “Eu am avut o experienta asemanatoare. Abia venisem in Canada si auzind despre club m-am dus la una din intilnirile membrilor .Dar, dupa ce prezentarile au fost facute nimeni nu m-a mai bagat in seama toata seara. Am plecat intristata si putin umilita”.

…Iata cum discutia dintre acesti tineri capata dimensiuni la care nu m-am gandit! I-am lasat sa se exprime in deplina libertate si, voi incerca, stimati cititori, sa redau cat mai fidel, opiniile lor. Necazurile si bucuriile. Deceptiile si sperantele…

Cei doi frati Radulescu intervin si ei spunand ca, desi sunt studenti la Concordia, sunt prieteni cu unii membri ai clubului de la McGill, de aceea participa la actiunile lor. De ce? Findca au gasit afinitati cu ei, au preocupari si interese commune.

Lumnita, dupa o lunga tacere, in care i-a ascultat cu atentie pe toti, spune: “Cred ca voi nu prea stiti ce vreti! Simtiti nevoia sa va intalniti, va leaga, evident, ceva, dar nu aveti, global, nimic concret, un program coerent. Sunteti cu totii romani, deci va leaga in primul rand, o identitate comuna. Poate ca pornind de aici, ati putea ca prin acest club sa va faceti cunoscuti. Sa aratati celorlalti cine sunteti, de unde veniti, care este istoria romanilor, care este cultura lor si care le sunt valorile. Uite, eu incerc sa fac toate astea cu prietenii mei, canadieni. Sa ne intelegem , nu incerc sa-mi recreez Romania aici, in Canada, dar sunt mandra ca sunt romanca si o spun tuturor.”

Sebastian:”Ideea de club etnic nu cred ca sperie dar este prea vaga. Relatiile intre tineri de origine romana nu trebuie sa se bazeze numai pe originea etnica comuna.

Trebuie sa existe si scopuri comune. Mai mult ca sigur ca se pot gasi , dar trebuie cautate.”

Andra: ”Comunicarea. Asta-i  important! Comunicati cu cei din jurul vostru si veti gasi scopuri si idealuri commune.Nu-i mai indepartati pe cei care vor sa vina la voi. Eu, una, as fi bucuroasa sa ma intilnesc cu voi. As avea cu cine impartasi tot ce simt, tot ce gandesc..”

 Luminita :”Are dreptate. Si mai este ceva.Prea ati vrut, pana acum, sa faceti totul singuri. De ce nu cereti sprijinul adultilor, parintilor, unor oameni care sunt capabili sa va ajute? Intentiile voastre sunt extraordinare dar nu aveti nici mijloace, nici experienta necesara ca sa le realizati. As vrea si eu sa fac parte din clubul vostru dar as sugera niste schimbari. Spre exemplu, sa se organizeze pentru inceput, niste activitati in comun cu adultii.

Pentru ca prin ei am putea aduna mai multa lume.

Si-apoi ne-ar ajuta si la organizare. Am putea avea acces la spatii mai mari, la reclama mai multa. Cu timpul am capata si noi experienta si am invata o multime de lucruri..”

Octavian: “Tu nu stii la cate usi am batut pana acum si nu ne-a raspuns nimeni. Nimeni nu ne-a ajutat”.

Andra: “Pentru ca nu ati batut la usile la care trebuia sa bateti”.

Maria Cristina:” De unde sa stim noi care-i usa buna? Nu vezi cum sunt unii dintre parintii nostri? Si, in general, oamenii din comunitatea romaneasca? Cine ajuta pe cine?”

Sebastian: “Nu-i  cazul sa-i judecam pe altii. Si-apoi nu trebuie , niciodata, sa generalizam lucrurile. Mai important mi se pare ca e de datoria noastra sa facem ceva. Sa actionam. Acum, pentru ca suntem la o varsta la care incercam sa ne definim. Sa aflam cine suntem si spre ce ne indreptam.”

Andrei: “Adica la o varsta la care ne construim o identitate. Varsta marilor transformari. Eu le simt si uneori sunt dureroase dar cred ca , macar vor insemna un salt, calitativ.”

Maria Cristian:” La mine lucrurile stau altfel. Eu trebuie sa fiu sigura de identitatea mea pentru a ma putea deschide altora. Trebuie sa ma cunosc bine, sa ma accept si mai mult, sa ma iubesc pe mine insami. Sa imi cunosc radacinile si sa le simt solide in mine. Numai asa ma voi putea considera egala cu altii si le voi putea vorbi cu deplina libertate”.

…Am stat impreuna cu acesti “sapte magnifici” mai bine de patru ore. I-am ascultat cu placere si cu bucurie. Au avut multe sa-si spuna. Nu numai despre destinul lor cultural, care este si destinul comunitatii romanesti de aici, din Canada, despre importanta pastrarii si transmiterii acestor valori ancestrale, chiar daca acestea se vor impleti cu alte valori prin contactul cu culturi diferite. Ei au mai vorbit si despre iubire, despre comunicarea intre oameni, despre respect si compasiune, chiar si despre familie si cum cred ei ca va fi aceasta in mileniul al III- lea. Cat despre glume si rasete, ce sa mai povestesc?

Acum, sciind, imi dau seama ca aveam datoria sa transmit mesajul lor. Si gandindu-ma la ei, cred ca incep sa inteleg incotro se indreapta tinerii nostri.

Incotro?

Spre gasirea sensului vietii.

Pentru ca ei stiu ca, gasind un sens vietii, vor ajunge oameni intelepti, iar intelepciune duce la spiritualitate.

Tinerii nostri nu se pierd in filosofii sterile! Ei traiesc realitatea prezentului si au nevoie de ajutor pentru a-si construi viitorul.

Iar datoria noastra este aceea de a-i ajuta sa paseasca pe drumul lor. Chiar daca acest drum nu este si al nostru. Sa nu uitam ca ei sunt o alta generatie, asa cum si noi am fost o alta, asa cum si alta a fost…, asa cum…, asa…