TRIBUNA NOASTRA
anul 2 • nr. 13, IUNIE - IULIE 1999

Inaintea conflictului armat din Iugoslavia, cunoscutul ziar FINANCIAL TIMES a publicat , la 10 martie 1999, articolul “Romania preasata pentru refinantarea datoriei externe” in care se arata ca “Fondul Monetar International accentueaza presiunea asupra Romaniei de a-si cauta resurse de finantare a unei sume de 863 de milioane de USA din datorie, care devine scadenta in cursul acestui an si ar putea avea ca rezultat incapacitatea Romaniei de a-si onora obligatiile”.

Iata ca nici unul dintre analistii economici si chiar politici nu anticipa evenimentele ce aveau sa se declanseze dupa cateva zile prin bombardarea Iugoslaviei de fortele NATO, desfasurare cu multiple implicatii in plan politic si economic. Dupa inceperea “furtunii din balcani”, peninsula a devenit cap de afis in mai toate cotidianele din lume. Unii dintre analistii politici imbratisau actiunea NATO, iar altii luau atitudine impotriva acestui razboi.

Odata cu declansarea actiunilor militare in Iugoslavia a fost readusa in discutie posibilitatea unui soi de “plan Marshall” si pentru Balcani.

Pentru a cuprinde toata zona balcanica, un plan de asistenta economica ar cere din partea Occidentului un efort imens, si este greu de crezut ca electoratul european si cel transatlantic ar accepta de buna voie. Iar circumstantele care caracterizeaza diferitele tari din Balcani sunt foarte deosebite de la caz la caz. Iugoslavia, in primul rand, oricum am lua-o, va trebui sa mai astepte. Politica nefasta dusa de regimul Milosevici, combinata cu coruptia, care merge, parese, pana la varful piramidei, constituie frane de netrecut in fata ajutorului occidental. Pe de o parte nimeni nu este de acord sa finanteze un regim care a dus tara de rapa, punand la cale conflict dupa conflict in numele unei Serbii Mari care nu mai poate reprezenta in zilele noastre decat o fictiune politica fara nici o justificare.

Pe de alta parte nimeni nu ar dori sa pompeze acolo niste fonduri care apoi sa se regaseasca in cine stie ce conturi personale in banci cipriote, fara nici un efect  palpabil pentru tara careia i-au fost destinate. Cu alte cuvinte, doar inlocuirea regimului Milosevici cu un altul, care sa castige increderea Occidentului, ar putea atrage asistenta externa pentru Belgrad. Dar asta tine exclusiv de optiunea electoratului iugoslav.

Optimismul desantat manifestat de presedintele Emil Constantinescu atunci cand vorbea de foloasele asteptate de Romania prin participarea la reconstructia Iugoslaviei, nu are nici o baza solida.

Provincia Kosovo reprezinta altceva.

Occidentul o percepe, in prezent, ca pe o entitate separata de Iugoslavia.

Aceasta inseamna ca provincia Kosovo va fi, probabil, destinatia prioritara a ajutorului vestic, in masura in care, bineinteles, Belgradul va putea fi tinut deoparte de sacul cu bani si impiedicat sa-si bage mainile in el.

Fosta republica iugoslava Macedonia precum si Albania, care au facut eforturi immense pentru a adaposti sutele de mii de refugiati si si-au pus teritoriul la dispozitia trupelor NATO, sunt si ele printre cele mai indreptatite sa primeasca asistenta in regim special.

Romania vine, oricum, in urma lor. Mai intai pentru ca pagubele pe care ea le invoca nu sunt pagube reale decat intr-o masura redusa. Intreruperea cooperarii in productie cu fabrici din Iugoslavia nu putea duce la asemenea daune incat sa destabilizeze economia unei tari cu 22 de milioane de locuitori si 237.500 de km. patrati.

Iar sistarea traficului pe Dunare a produs un anumit “manqué a gagner” mai degraba decat pagube palpabile.Daca regimul de la Bucuresti reclama sumele enorme pe care Romania pretinde ca le pierde din intreruperea transporturilor de marfuri pe Dunare, asta ar trebui sa insemne ca sume asemanatoare au fost incasate inaintea conflictului. Si este legitim din partea noastra sa ne intrebam in acest caz unde s-au dus sumele respective?

Peste toate, se pune aceeasi problema, care revine obsedant in toate negocierile cu FMI :

Primind ajutoare pe care le spera si le pretinde, care sunt garantiile oferite de Romania in ce priveste gospodarirea lor corecta si eficienta?

Ar urma ca Romania sa primeasca de la Uniunea Europeana, incepand cu anul 2000, circa 600 de milioane de euro. Dar banii acestia nu vor fi destinati sa acopere incompetenta gerantilor economiei nationale ci sustinerii adaptarilor si reformelor structurale! Va fi nevoie, ca la alegerile din anul 2000, electoratul roman sa se pronunte cu mai putina implicare sentimentala si cu mai mult pragmatism, dand voturile unei formatiuni politice care manifesta interes pentru reforma.

Asta cu conditia ca electoratul sa aiba de unde sa aleaga!

Ce-i drept, printre bajbaielile din ultimii noua ani, la Bucuresti, se incearca initierea unor masuri. Este vorba de anumite initiative ale Executivului cu privire la crearea unui cadru legislativ ospitalier pentru investitori, respectiv favorabil sustinerii reformelor structurale.

Ar fi de mentionat “legea pentru accelerarea reformei economice”, care prevede vanzarea in rate a societatilor comerciale cu capital de stat prin varsarea unui avans minim de 35% din valoarea de vanzare a societatii si cu restul platii esalonat pe urmatorii trei ani, reglementarea situatiei juridice a terenurilor ocupate de societatea ce se privatizeaza, se mareste aria privatizarilor,etc.

Orice am face, iar ne intoarcem la problema fundamentala, aceea a discrepantei coplesitoare dintre intentiile declarate si capacitatea de a le pune in practica.

Puterea de la Bucuresti evoca in prermanenta insuficienta fondurilor, trecand sub tacere faptul ca nu dispune nici de proiecte fezabile, nici de un management corespunzator si nici de competenta pentru a le pune la punct.

Lipsa cronica a programelor de guvernare axate pe dezvoltarea tarii pe termen mediu si lung, deci a unor proiecte de investitii, a facut ca Romania, desi a beneficiat de importante sume in valuta, sa nu le poata utiliza! Din cele 1,56 de miliarde de USA aprobate de Banca Mondiala, pentru 18 obiective, nu s-au putut valorifica nici macar 600 de milioane, adica nici jumatate! Scuza ce ar putea fi invocata de regimul de la Bucuresti, respectiv aceea ca Banca Mondiala nu da bani oricum, ci doar dupa realizarea si receptionarea lucrarilor, ar putea fi interpretata, mai degraba ca o recunoastere camuflata a propriei neputinte.

In felul lui propriu si de neconfundat premierul Radu Vasile a marturisit aceasta neputinta structurala.

Dar Romania are dureri si de alta natura. “Varfurile” rambursarii datoriei externe, respectiv ale acoperirii serviciului acestei datorii, preocupa din plin guvernul Vasile.

O solutie de moment a fost gasita prin lansarea unor titluri de stat prin Banca Agricola si prin BancPost, banci care nici ele nu stau pe roze. Dar ceva dolari US si marci germane tot au intrat, ramanand de vazut cum se va descurca Ministerul Finantelor Publice cu acoperirea dobanzilor la aceste titluri, dobanzi net superioare celor oferite de banci comerciale. Pe langa lansarea de titluri de stat, Banca Nationala a Romaniei a cumparat din belsug valuta pe piata interbancara, facand ca rata de schimb a leului sa se inrautateasca de la o zi la alta, tendinta care pare a se prelungi. Alte carpeli…

Ca si cum goanna guvernului dupa valuta nu era suficienta pentru deprecierea monedei nationale, inflatia este alimentata si de alte masuri, cum ar fi cresterea accizelor la carburanti si consecintele ei in lant asupra preturilor majoritatii produselor. Cele mai multe cresteri de preturi nu au la origine o justificare economica ci doar influientele exercitate de politica fiscala a guvernului Vasile.

Acum, drepti sa fim: nu totul se majoreaza. Cresc taxele si impozitele, cresc preturile, dar salariile, cuminti, raman la locul lor.

Ceva tot trebuie sa aiba “stabilitate” in Romania!