TRIBUNA NOASTRA
anul 2 • nr. 10, MARTIE 1999

Ma scutur de zapada, mai privesc o data ceasul - a cata oara? - respir adanc si sun la usa care se deschide imediat. Doua surasuri blande ma intampina in prag: "Felicitari, doamna, sunteti foarte punctuala!"

Ce sa raspund? Ca la intalnirea cu cel care "dirijeaza timpul" cu bagheta lui magica, n-am voie sa intarzii? Ma rezum la un raspuns conventional, multumind pentru apreciere. Intru intr-o casa cocheta, mobilata elegant, in care - curios! - domneste linistea. Nu vad, tronand ostentativ, nici-un pian, pe pereti nu sunt agatate portrete de compozitori...

Totul imi indica discretie si gust rafinat.

Discutia se incheaga repede, cu usurinta. Domnul Tzincoca se exprima intr-o frumoasa limba romana, cu usoare inflexiuni mostenite din Moldova-i natala. Doamna Campos, rezervata, intervine mai putin la inceput, adresandu-mi-se in limba franceza, dar simt ca stapaneste perfect toate subtilitatile limbii romane.

Dintru inceput, accept fara dificultate propunerea interlocutorilor mei de a pastra discretie asupra unor date si evenimente legate de vietile personale. Ii inteleg... Orice mare artist, chiar daca isi desfasoara cariera stralucita in lumina rampelor, are dreptul la o viata particulara, la adapost de privirile publicului. Doamna Campos, constienta de propria-i valoare si despovarata de complexe, prejudecati si stereotipuri, imi spune:"M-am nascut, undeva, in lume, poate in locul cel mai frumos de pe Terra. Am crescut, m-am dezvoltat si am studiat, aiurea, prin multe tari. N-am radacini adanci, nicaieri, nu sunt atasata unei anumite culturi. Ma simt bine, peste tot in lume, pentru ca ma consider, simplu, o pamanteanca. Incerc sa inteleg si sa respect valorile tuturor oamenilor. O spun cu toata onestitatea... Un singur lucru nu accept - locul inferior si rolul insignifiant pe care-l joaca femeia in anumite societaii. Mi se pare deplorabil si ma revolta foarte mult". Aflu ca este o redutabila militanta privind conditia femeii. Face cercetari, scrie, tine conferinte...Cand vorbeste, domnul Tzincoca o priveste cu admiratie. Imi spune: "Anisia este o femeie extraordinara. Este marea mea prietena si complice. Cred ca ne cunoastem dintotdeauna..."

Il intreb pe maestru cum s-a nascut pasiunea pentru muzica si-mi spune ca in casa parinteasca din Iasi muzica era o prezenta permanenta. Tatal sau era preot, iar mama era fiica de preot. Inca din leagan a fost obisnuit cu cantecele mamei. Mai apoi, toata familia - parintii si cei opt copii - formau un cor, unindu-si glasurile. In mod firesc, mai tarziu, elev fiind la lasi, era cel mai priceput in pregatirea corului scolii. Si-a continuat studiile urmand cursurile Conservatorului din Iasi, sectia pedagogica, dar visul cel mare era sa-si desavarseasca aceste studii la Paris, ceea ce si realizeaza. Isi termina studiile in mod stralucit, obtinand un prestigios premiu I al Conservatorului din Paris, ca sef de orchestra.

Si aici, intervine destinul. Mandru de talentul tanarului absolvent, directorul Conservatorului din Paris, il prezinta pe acesta marelui George Enescu, spunand : «Este o onoare pentru mine, maestre, sa va pot prezenta pe tanarul dirijor Remus Tzincoca, compatriotul dumneavoastra si un mare talent". Interesandu-se de activitatea tanarului muzician, Enescu accepta, fara greutate, propunerea de a concerta sub bagheta acestuia, impreuna cu celebra orchestra Colonne, la sala Pleyel din Paris, intr-un concert de gala oferit delegatiilor Natiunilor Unite.

"Intalnirea cu Enescu mi-a marcat viata si cariera artistica" - imi spune maestrul Tzincoca. "Ne-am vazut regulat, ca sa lucram impreuna concertul. M-a tratat, intotdeauna, cu o generozitate profesionala pe care n-am mai intalnit-o la nimeni. Stia sa-si daruiasca talentul, experienta, stia sa ajute. M-a tratat, pe mine, un tanar muzician necunoscut, ca pe egalul sau. Iata scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Yehudi Menuhin: Iti recomand cu caldura pe tanarul meu coleg si prieten, domnul Remus Tzincoca, sef de orchestra care incepe, cu adevarat, sa fie apreciat la Paris si care face onoare Romaniei. Pot sa te rog sa-l primesti cu prietenie? Mi-ai face o mare placere, pentru ca imi este foarte drag".

Timp de aproape patru ani a fost in contact permanent cu Enescu. Au lucrat mult impreuna. Marele compozitor i-a aratat secretele operelor sale, l-a format, pentru a le intelege si pentru a le dirija. Imi spune: “Enescu m-a influentat enorm. Prin el mi-am insusit o noua viziune atat asupra operelor sale, cat si a altor compozitori. Gratie lui am putut realiza un scop important si dificil - fuziunea totala, interioara, intre puternica-mi sensibilitate si rationalitatea impecabila. Lui i-o datorez in exclusivitate. El m-a ajutat sa-mi gasesc echilibrul intre infinitele emotii si organizarea lor. El stia sa realizeze unitatea de expresie artistica si, cu o generozitate fara margini, m-a ajutat s-o realizez si eu. Sotia mea, spre deosebire de mine, s-a nascut cu aceasta unitate de expresie". Imi intorc privirile catre doamna Anisia Campos, care-mi spune: «Poate ca are dreptate. Dar vreau sa specific faptul ca si eu am avut sansa de a intalni, in drumul carierei mele artistice, oameni extraordinari, de la care am invatat multe. In primul rand, am invatat sa ma cunosc pe mine insami». Aflu de la doamna Campos ca la Scoala Normala de muzica din Paris l-a avut ca profesor pe marele Alfred Cortot, fondator si presedinte al prestigioasei scoli. Mai tarziu, a fost indrumata - o sansa unica - de maestrul Claudio Arrau, cel mai mare pianist al timpurilor noastre. "Influenta lui Arrau a fost imensa. A avut generozitatea sa fie langa mine atat pe plan profesional, cat si pe plan personal. Era un om deosebit - matur si copil, in acelasi timp, bun si dur, generos si exigent. El a fost mentorul meu".

Doamna Anisia Campos, o mare pianista, recunoscuta pe plan mondial, a concertat pe cele mai prestigioase scene ale lumii. Criticii afirma ca arta sa interpretativa este plina de rafinament, expresivitate si inteligenta. Dar domnia-sa are si o impresionanta cariera pedagogica, fiind profesor la Conservatorul de muzica, la Scoala superioara de muzica Vincent D’Indy, la Universitatea din Ottawa si la Centrul de Arte din Orford.

Revenim cu discutia la activitatea maestrului Tzincoca si aflu ca a dirijat orchestre celebre, ca Filarmonica din New York, cele din Londra, Cleveland, Zurich. Orchestra Simfonica a Radioteleviziunii canadiene, Filarmonica "George Enescu” din Bucuresti si multe, multe altele. Criticii il apreciaza, unanim, ca unul dintre cei mai mari dirijori contemporani.

Domnul Tzincoca a primit, in 1994, titlul de Doctor Honoris Cauza al Academiei de muzica din Cluj. Este fondatorul Festivalului muzical de la Newport, SUA, iar cu ocazia inaugurarii Festivalului guvernatorul din Rhode Island, dl. Denis J. Roberts, i-a oferit maestrului, in semn de recunostinta si omagiu, «Bagheta libertatii», spunand: "Remus Tzicoca este un simbol al libertatii artistice si personale».

Muzicieni de o arta desavarsita, sotii Campos-Tzincoca duc si o munca laborioasa de cercetare si documentare. Dupa asidue cautari, au descoperit versiunea originala, in limba romana, a lucrarii «Cantata Profana» scrisa de Bela Bartok. Perfect cunoscator al limbii romane (mama sa era romanca) Bartok pentru a scrie aceasta lucrare s-a inspirat dintr-o veche balada romaneasca din Transilvania.

In urma cu 15 ani, sotii Campos-Tzincoca, impreuna cu alti iubitori ai muzicii, au infiintat in Canada, Fundatia «George Enescu», organism cu vocatie culturala, care are ca scop promovarea muzicii enesciene precum si formele si aspectele culturale in care s-a nascut.

Ma despart de acesti doi mari muzicieni, dar continui sa ma gandesc la ceea ce mi-au spus… Simt ca au dreptate ! Exista o fuziune intre sensibilitate si ratiune. Ca un fel de miracol al naturii umane.

Miracolul muzicii !