...Doamna Georgette Crainic ma asteapta in capatul scarilor. Tinuta ei sobra si eleganta degaja noblete. Imi zambeste, intinde o mana ferma si ma priveste drept in ochi - privire patrunzatoare, de observator. Cu toate acestea o simt emotionata. Recunosc, si eu sunt.
Oare voi reusi sa patrund in universul acestei artiste?
Din holul in care ne aflam, mai multe usi - deschise toate - parca invita sa-mi arunc privirile. Imi dau seama, mirata, ca apartame in care ma aflu este de fapt o expozitie, o adevarata expoziti tablourilor artistei. Cer, cu indrazneala, permisiunea de a o vizita. Doamna Crainic mi-o ofera, spunandu-mi, jenata, ca starea sanatatii o impiedica sa ma insoteasca, dar, din fotoliul sau, poate da orice explicatie doresc. Rasuflu usurata, pentru ca am nevoie de cateva minute singuratate, o singuratate in care sa ma aflu doar in compa lucrarilor pictoritei. Prin ele sper sa aflu multe... In timp ce privesc tablourile, doamna Crainic imi spune: "In atelier si in cele trei camere alaturate am montat o retrospectiva, expozitie care face parte, demult, din proiectele mele. Am facut-o, insa adaptandu-mi ideea la starea sanatatii mele. Peste putin timp ii voi deschide portile pentru ca toti prietenii, toate cunostintele si iubitorii de pictura, aceia care obisnuiesc sa viziteze expozitii si sa vina s-o vada ".
O indemn sa-mi vorbeasca mai mult despre expozitie, desp modul in care a conceput-o. ii aud raspunsul: " Montarea ei a urmarit motivul inspiratiei mele care, in linii mari, coincide cu notiunea de timp - epoca in care am pictat tablourile. lntr-o prima perioada, am fost inspirata de amintirile pamantului natal, in special de stancile semete ale Carpatilor. Am creat aceste tablouri cu mare bucurie, ma simteam puternica pentru ca-mi invingeam amintirile si dorurile".
Privesc cu atentie tablourile despre care imi vorbeste: Babele Bucegi, Sfinxul din Carpati, Casque d'or et jambier d'argent; altele. Pictura viguroasa, tusa densa, sigura din care se desprini totusi o anume nostalgie. Piatra are chip de om, om rasarit parca din adancuri, din timpuri imemoriale, un om-stanca nemuritor. Da, pare atemporal.
Aud din nou glasul amfitrioanei mele: " Aici, in Quebec, am gasit, in Marele Nord, unele peisaje de o extraordinara frumusete. Ma refer in special la fantasticele stanci din arhipelagul Mingan. Inspirata de ele, am pictat o serie de tablouri ca: Le dialogue du silence, Mythes et misteres du Nord, Regards perdus dans l'espace, Vers I'eternelle harmonie, Messager vers l'avenir, Espace - temps astral. Pasiunea mea pentru stanci incepea sa devina o valoare profunda si determinanta pentru activitatea mea la sevalet si chiar pentru cea literara".
Privesc tablourile pe care le-a numit si simt, intr-adevar, o schimbare. Tusa este la fel de viguroasa, degaja aceeasi forta, culorile sunt la fel de pure, asternute cu fermitate. Totusi, figura umana nu mai apare clar intiparita in piatra dura. Ea este doar sugerata. Omul continua sa existe prin simboluri. simt, pentru ca stanca, parca vibreaza de viata. Pulseaza.
Imi spune, apoi: "Un al treilea ciclu I-am intitulat Viziuni descoperite in stanca si cuprinde lucrari ca: Vers la lumiere, Danse sacree, Rencontre hors du temps, Vers l'infini, L'incertitude, L'espoir qui dort au fond du coeur ".
Observ iarasi o schimbare majora, atat a temei cat si a modului ei de abordare. Evolutia viziunii artistice imi pare extraordinara. Poate cea mai evidenta pe care eu am perceput-o vreodata. Calea strabatuta este un prolific drum de spiritualitate, spre intelegerea profunda a sensurilor vietii.
Patrund, in sfarsit, in atelierul pictoritei. Aici, in coltul ei intim, speram sa o "simt" cu adevarat, sa-mi pot forma o imagine clara asupra femeii si artistei Georgeta Crainic.
Inca din pragul usii, raman putin uimita. Atelierul este sobru, auster, chiar putin conventional, ca restul apartamentului. Mobile putine, inchise la culoare. curatenie si ordine desavarsita, ca peste tot. Dar ceva este altfel.
Cotrobai cu privirea, peste tot. In dreptul ferestrei vad sevaletul, cu un tablou in lucru. In fata lui, un scaun. Pare incomod, dar este impodobit cu o minunata perna cu alesaturi romanesti Lampadarul de alaturi, o tija de metal, are ca abatjour o minuscula umbreluta japoneza, eata gratios. Pe o masuta, un ordinator si dedesubt, dorm, cuminti, o pereche de papuci. Pe un scrin, multe sticlute de parfum si o palarie asezata cochet pe capul unui manechin.
Nedumerirea imi sporeste curiozitatea asa ca ma asez pe o canapea, aproape de interlocutoarea mea si incep sa-i pun intrebari. Aparent, unele din intrebarile mele nu au nici o legatura cu activitatea artistei. Dar eu vreau sa stiu ce se ascunde dincolo de imaginea pe care o vad, mai bine zis, de imaginea pe care ma lasa sa o vad.
De ce pare atat de puternica, iar eu am senzatia ca este vulnerabila? De ce totul, la ea, pare atat de ordonat, cand eu am senzatia ca sufletul ii este plin de involburare?
Aflu ca s-a nascut la lanca, in judetul Braila. Un orasel pierdut in imensitatea plata a campiei. Mama i-a murit cand era inca un copil, iar familia a crescut-o si a educat-o intr-o atmosfera aspra, plina de severitate. Era o singurateca. Verile, in schimb, le petrecea la sora mamei sale - «tanti mamico» -, in inima Bucegilor, intre oameni care au inconjurat-o cu o calda iubire si de la care a invatat ca si ea are aripi ca sa zboare spre libertate. De pe atunci a inceput sa viseze la un alt timp, la viitor: " Mi-ar place sa traiesc in viitor, sa calatoresc printre planete, sa ajung la stele. Infinitul ma bantuie " - imi spune. O intreb, la un moment dat, ce-i poate aduce fericirea. Si-mi raspunde: "Pictura este pentru mine o bucurie dar adevarata fericire mi-a adus-o maternitatea. Ea mi-a adus implinirea. Toata dragostea materna de care eu nu am avut parte si pe care mi-am dorit-o, am incercat s-o daruiesc copilariei fiului meu".
Imi continui seria intrebarilor pentru ca vreau sa aflu ce a indemnat-o spre pictura.
lar dumneaei imi spune ca pictura a reprezentat marea cotitura a vietii, in 1971, atunci cand s-a stabilit, impreuna cu familia, in Canada, la Montreal. In Romania a functionat ca economista, fiind licentiata a Academiei de Stiinte Economice.
A avut, dintotdeauna, o deosebita de admiratie pentru Brancusi, Luchian, Tuculescu si mai ales pentru Michelangelo. Imi spune: " Daca l-as fi intalnit pe Michelangelo I-as fi intrebat daca simtea, cu adevarat, ca intr-un bloc de marmura pulseaza viata unui om. Asa cum a vazut statuia lui David in colosul de marmura informa de la Florenta..."
Din amatoare de pictura, doamna Crainic decide sa devina o pictorita profesionista. Asa ca, dupa instalarea la Montreal, nu precupeteste nici un efort ca sa realizeze ceea ce doreste. Cu o energie inepuizabila urmeaza, timp de cativa ani, cursuri de specialitate la mai multe universitati, lucreaza neincetat. Isi mai gaseste timp suficient si pentru literatura, pentru ca domnia sa este si scriitoare, productiile sale literare in proza si poezie fiind numeroase.
Mai mult decat atat, se implica, in mod creativ, in viata culturala a comunitatii romanesti din metropola. Participa la numeroase expozitii, publica lucrari literare, este membra fondatoare a centrului de expozitii "Constantin Brancusi.
In doar cativa ani devine o personalitate cunoscuta si apreciata in mediile culturale din Quebec, dar si din Romania. Prestigiosi critici de arta se exprima elogios la adresa artistei ale carei creatii sunt incununate cu premii. Unele reproduceri ale tablourilor sale si texte de critica de arta pe care le-a scris sunt prezente in volume de arta publicate in Canada, Franta si SUA.
Aruncand o privire superficiala asupra biografiei acestei femei, acestei mari artiste, am putea spune ca este vorba despre o frumoasa cariera, despre inca un nume care s-a alaturat marilor creatori romani.
In drum spre casa, gandindu-ma tot la ea, imi vin in minte cateva versuri dintr-o poezie pe care a scris-o artista:
M-am cautat pe mine insami mai presus de
timp si loc
Intr-un vis al insomniei, intr-un gand far' de noroc
Intr-o ruga nerostita'n tainuitele-i chemari
Intr-o cumpana a vremii, zare albastra peste zari.
